Să-i mulţumim destinului pentru ceea ce ne-a dăruit...

Un soldat ca mulţi alţii, infanteristul Nicolai Danilovici Burencov, împreună cu întreg poporul sovietic, a făcut tot ce i-a stat оn puteri ca să apropie ziua Marii Victorii

Cu veteranul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Nicolai Danilovici Burencov, ne-am întîlnit nu pur şi simplu în ajunul zilei de 9 mai, ci în ajunul jubileului său. În ziua de 9 mai, el a împlinit 90 de ani!

Am rămas impresionaţi de spiritul vioi şi optimismul veteranului. Anume acestea, după cum a recunoscut el însuşi, îl ajută să depăşească cele mai complicate situaţii de viaţă.

Nicolai Danilovici ne-a întîmpinat chiar în uşa apartamentului său, împreună cu soţia, şi imediat a început să se intereseze cum o duce redacţia ziarului «Comunistul». Şi asta pentru că anume acest ziar este pentru dumnealui principala sursă de informaţii. Pe timpuri, publicaţia noastră a inserat în paginile sale şi multe materiale semnate de dumnealui. Acum, ce-i drept, nu ne mai scrie — i s-au înrăutăţit vederile şi în general sănătatea.

Mai întîi, Nicolai Danilovici ne-a făcut o mică excursie prin apartamentul său, unde scaunele, două măsuţe pentru presă, dulapurile, ramele pentru oglinzi, cuierele şi multe altele le-a făcut el însuşi, cu mîinile sale. Soţia, Vera Efimovna, zîmbeşte, amintindă-şi cît rumeguş, cît talaş a trebuit să strîngă ea dimprejurul lui atunci cînd el îşi meşterea capodoperele. Dar, după cum ne-am convins, aceste capodopere au şi meritat-o: făcute de o mînă dibace de meşter, ele se înscriu armonios în interiorul apartamentului şi îl împodobesc de minune. Multe obiecte mici de lemn Nicolai Danilovici le dăruia prietenilor şi cunoscuţilor. Şi în redacţia «Comunistului» avem cîteva suvenire pe care ni le-a dăruit veteranul.

«Eu tot vreau să învăţ!»

Nicolai Burencov s-a născut la 9 mai 1926 în regiunea Kaluga, satul Ovsişce. Cînd avea 2 ani, părinţii s-au mutat cu traiul în Donbas, statornicindu-se în localitatea Enakievo. Aceasta e o regiune industrială, de jur împrejur mine, uzina metalurgică, cocsochimică, alte întreprinderi. Tatăl dumnealui s-a aranjat ca muncitor de rînd la uzina metalurgică, mama avea grijă de casă şi de familie. O duceau greu, locuinţa o închiriau.

Cînd Nicolai a împlinit 6 ani, şi-a dorit să înveţe la şcoală. După cum îşi aminteşte Nicolai Danilovici acum, îi venea să plîngă văzînd cum tovarăşii mai mari merg la şcoală, iar el trebuie să rămînă acasă. În acei ani, copiii erau primiţi la şcoală de la vîrsta de 8 ani — aşa erau regulile. Dar odată băiatul n-a putut rezista, a sărit peste gard — şcoala se afla pe lîngă uzina metalurgică — şi a intrat în clasă. Deşi i-a spus învăţătoarei că elevul Burencov are de acum opt ani, ea nu l-a crezut şi l-a alungat din clasă.

Dar Nicolai s-a dovedit a fi un băiat insistent şi, pînă la urmă, învăţătoarea a cedat. Ea l-a chemat la şcoală pe tatăl băiatului, i-a zis să-i coase o geantă de pînză, să-i cumpere o călimară, toc şi peniţe, caiete. Iată cum a început învăţătura sa Nicolai Burencov, şi învăţa nu mai rău decît băieţii mai mari decît dînsul. La şcoală s-a descoperit că el e stîngaci: «Îmi aduc aminte..., învăţătoarea mă lovea cu rigla peste stînga..., asta însemna că trebuie să mut tocul în mîna dreaptă...».

În 1941, nemţii au ocupat Ucraina, iar spre toamnă erau de acum în Donbas. Nicolai abia a început să frecventeze clasa a 9-a. «Pe la noi au fost şi italieni, şi francezi, şi spanioli. Bineînţeles, ei nu hrăneau populaţia. Cînd s-au retras, au aruncat în aer toate uzinele şi minele». La începutul ocupaţiei lor, nemţii au anunţat ca evreii care au rămas sau nu au dovedit să se evacueze să se prezinte cu lucrurile cele mai necesare lor. Li s-a promis că vor trăi separat în ghetouri. După cum îşi aminteşte Nicolai Danilovici, pe aceşti oameni i-au dus la 20 kilometri de localitate, într-o rîpă unde-i aştepta un grup de ucraineni naţionalişti. Aceştia însă nu s-au aşteptat că nemţii le vor ordona să împuşte pe oameni.

 «Dar n-au avut încotro, i-au împuşcat pe acei oameni. Cine refuza să împuşte, erau omorîţi pe loc şi îngropaţi împreună cu evreii. Peste o lună, «cu lucrurile de primă necesitate», au început să fie adunate familiile comuniştilor. Iar tatăl meu era comunist. Vecina, o doamnă rău intenţionată, a venit să ne spună că, dacă nu recunoaştem noi înşine că suntem din familia unui comunist, va spune ea cui trebuie. Cînd a înnoptat, am pus într-o sanie tot ce am putut lua şi am plecat».

O adevărată minune

Au pornit spre regiunea Kaluga — acolo trăia fratele mamei lui Nicolai Danilovici. Calea era destul de lungă, iar afară se aşternuse o iarnă geroasă. Pe noapte, rugau prin sate pe cineva să le dea drumul în casă. Unii le dădeau voie să înnopteze la ei, alţii — nu. În drum, ei în repetate rînduri au fost percheziţionaţi de patrule nemţeşti, lucrurile lor şi plapumele erau străpunse cu baioneta. Dacă nemţilor le venea pe plac vreun lucru, li-l luau. Aşa au mers pînă la mijlocul lui ianuarie, reuşind să treacă prin regiunile Doneţk, Dnepropetrovsk, Harkov, Sumî. În regiunea Poltava, cînd s-au culcat seara, în sat erau nemţii, iar cînd s-au trezit dimineaţa — trupele sovietice.

În una din zile au ajuns la staţia Valuiki. Mama lui Nicolai Danilovici s-a apropiat de trenul cu soldaţi şi i-a întrebat încotro pleacă. Cînd unul din ei i-a răspuns că pleacă spre nord, la Moscova, i-a rugat să-i ia şi pe dînşii. În felul acesta, familia Burencov a reuşit să ajungă pînă la Voronej.

«Ţin minte, la această staţie, Valuiki, staţionau eşaloane cu răniţi, cu muniţii, cu tancuri, cu tehnică. În acea zi, staţia era bombardată îngrozitor de nemţi. Avioanele lor s-au năpustit ca nişte păsări de pradă, au nimicit tunurile noastre antiaeriene. Bombardamentele au durat o zi şi noapte. Nici pînă acuma nu-mi pot da seama cum de am rămas în viaţă. E o adevărată minune că am scăpat teferi. Pînă la Voronej am ajuns într-un vagon de marfă adaptat pentru oameni. Cînd trenul s-a oprit, a intrat NCVD-ul. Să facă un control. Şi cînd au dat peste noi, s-au mirat cum de am trecut linia frontului. Bineînţeles, ne-au dat jos din tren».

 Familiei Burencov i s-au luat documentele, mult timp i-au tot chinuit cu interogatorii şi cu aceeaşi întrebare: în ce mod au trecut peste linia frontului? Pînă la urmă, i-au lăsat în regiunea Voronej, aşezîndu-i cu traiul în satul Pilipî. Acolo Nicolai a studiat specialitatea de tractorist şi a început să lucreze în colhozul «Crasnîi putiloveţ». Şi tot acolo a avut de suferit a doua ocupaţie — atunci cînd nemţii au pornit spre Stalingrad. Dar, după cum povesteşte Nicolai Danilovici, datorită faptului că satul se afla la depărtarea de 20 de kilometri de staţia de cale ferată, nemţii nici nu s-au arătat pe aici.

Eşaloane, eşaloane...

Nicolai Burencov a fost recrutat în octombrie 1943. Cu un zîmbet pe faţă, îşi aminteşte acea zi cînd a trecut comisia medicală. «Cîntăream pe atunci 40 de kilograme şi aveam înălţimnea de 140 de centimetri. Eram mic şi slăbuţ. Medicii strîngeau din umeri, chipurile, ce să facă unul ca acesta pe front? Îl ţin minte pe comisarul militar, un locotenent... S-a apropiat de mine, mi s-a uitat drept în ochi şi, deodată, m-a apucat de păr, m-a ridicat în sus şi a zis cu voce tare: «Are 150 de centimetri! Du-te, fiule, slujeşte Patriei!».

Astfel, a trecut pregătirea militară, a învăţat să împuşte din armă, din pistol automat. După care toţi recruţii au fost încărcaţi în eşaloane şi trimişi spre front. Dar în drum, la 50 kilometri pînă la linia frontului, au fost descărcaţi, număraţi şi împărţiţi în mai multe unităţi. De acolo au pornit spre front pe jos. Asupra unităţii de infanterişti a lui Burencov au năvălit nişte nemţi care ieşeau din încercuire. Ei au apărut de undeva din pădure. Şi a început o încăierare... Nicolai Danilovici nici pînă acum nu ştie cîţi tovarăşi de-ai lui şi-au pierdut viaţa acolo. Dar ţine minte cum erau nevoiţi să se ascundă prin rîpi. Cînd au ajuns la punctul de trecere şi de comandă, au explicat situaţia, după care au fost încărcaţi într-un eşalon împreună cu un grup de ucraineni şi trimişi la Orientul Îndepărtat.

La garnizoana din satul Crasnaia Recica, Nicolai Burencov a depus jurămîntul. După aceea a nimerit la şcoala de lunetişti. Asta a fost cu puţin înainte de războiul cu Japonia. Dar unitatea lor a fost dizolvată, Nicolai Burencov fiind trimis ca servant al unei mitraliere la staţia Skovorodino. «Eu am încercat o dată să ridic mitraliera, am dus-o vreo 200 de metri şi am căzut. Celorlalţi li s-a făcut milă de mine şi m-au însărcinat să le aduc cartuşe».

În aprilie 1945, Burencov şi tovarăşii lui au fost trimişi într-un colhoz să cosească fîn. «Ne-am aflat acolo aproape o lună. Iar la 9 mai, de ziua naşterii mele, undeva după amiază, auzim: «Urcaţi în maşini! Noi am biruit!». Ne-au adus la Skovorodino, unde, clar lucru, toată lumea sărbătorea biruinţa. Ţin minte cum femeile din sat ne-au servit cu lapte proaspăt muls».

«Pentru vitejie»

În ofensivă asupra japonezilor au pornit la Blagoveşcensk. Au trecut peste Amur şi, în marş, s-au îndreptat spre Manciuria. În fiecare zi străbăteau cîte 100 de kilometri, însă nu întîlneau nici urmă de japonezi. Iar cînd a început lanţul munţilor Hingan, infanteria a dat peste un sector fortificat, pe care japonezii au început să-l construiască încă în anii ’30. În dealurile stîncoase erau săpate intrări, era chiar şi o cale ferată pe care se aduceau muniţii, tehnică. Pe aceste dealuri au găsit şi ascunzători pentru lunetişti.

După ce Germania a capitulat, Nicolai, împreună cu soldaţii armatei chineze, pînă la sfîrşitul lui 1945, cum se spune, le veneau de hac la japonezi. Şi asta nu era deloc simplu. Dar cînd au fost găsite planurile fortificaţiilor, au fost aruncate în aer trecerile săpate prin stînci, lucrurile au început să meargă mai bine.

Pentru participarea la aceste lupte, Nicolai Burencov a fost distins cu medalia «За отвагу» («Pentru vitejie»). Iar după ce războiul cu Japonia a luat sfîrşit — la acest război, el a avut de suferit o contuzie — unitatea lor a fost dizolvată. «Ne-au îmbarcat într-un şlep şi am pornit spre Nikolaevsk-pe-Amur. Acolo din infanterie m-au transferat în trupele de convoi, care îi păzeau pe japonezi, ca să nu fugă. Japonezii construiau case, lucrau la uzine, curăţau peşte.

În anul 1947, au fost eliberaţi, iar pe noi ne-au urcat într-un eşalon şi ne-au dus la Brest».

La Brest, după cum îşi aminteşte Nicolai Danilovici, au fost însărcinaţi să cureţe de dărîmituri cazematele cetăţii Brest. Printre aceste dărîmături au dat peste oase, cartuşe, obuze... Printre altele, după ce au curăţit bine totul, vreo douăzeci de ani, aici a fost un depozit de legume. Nicolai Burencov va reveni aici în 1965, va merge în unitatea sa, va povesti acolo ce şi cum a fost aici atunci.

Cu încredere în viitor

Serviciul militar al lui Nicolai Danilovici a durat pînă în anul 1950. După demobilizare, a hotărît să se întoarcă în Donbas, la părinţi. Acolo a lucrat împreună cu tatăl său la uzina metalurgică. Munca era nu dintre cele uşoare. În plus, îi făcea probleme şi contuzia din Manciuria. Peste un timp, mîna stîngă i-a fost atacată de o paralizie. După care Nicolai a decis să înveţe la tehnicumul de mine — ca maistru de exploatare a zăcămintelor de cărbune. Dar la prima sa practică mîna stîngă din nou a fost atacată de paralizie. Medicii i-au interzis orice muncă fizică grea. Şi atunci el s-a transferat la facultatea exploatării de suprafaţă, a absolvit-o cu eminenţă. După aceea a absolvit tehnicumul de tehnică a construcţiilor din Rostov.

Acolo, la Rostov, a întîlnit-o pe viitoarea soţie. După cum recunoaşte Nicolai Danilovici, a fost o dragoste de la prima vedere. Acest lucru îl confirmă şi Vera Efimovna: «El s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu mai dansez cu nimeni, pentru că după Anul Nou ne vom căsători».

Dar calea spre oficiul de înregistrare a actelor civile au făcut-o timp de trei ani. Şi totuşi, ei, Nicolai şi Vera, ştiuau că sunt împreună pentru totdeauna. Şi aici Nicolai Danilovici adaugă: «Vera m-a însurat cu sine». Şi Vera Efimovna ne-a povestit cum au mers la oficiul de înregistrare a actelor civile să depună cerere de căsătorie şi cum acolo Nicolai, de emoţie sau cine ştie din ce cauză, s-a pierdut cu firea şi, scriind cererea, a comis o mulţime de greşeli, chiar şi numele l-a scris greşit. Asta a pus-o în gardă pe funcţionara de la oficiu. Şi ea le-a dat un termen de încercare, zicîndu-le să revină peste o lună.

După cum îşi aminteşte Vera Efimovna, Nicolai a ieşit în uşa oficiului cu faţa palidă, cu mîinile tremurînde. Şi atunci ea, cu totul pe neaşteptate, îi spune că peste o lună piciorul ei nu va călca pragul acestui oficiu. Clar lucru, Nicolai Danilovici nu se aştepta la o asemenea declaraţie. Şi, auzind-o, a blocat uşa şi i-a spus că nu-i dă voie să iasă. «Eu am înşfăcat hîrtiile din mîna lui, m-am întors la funcţionară şi i le-am pus în faţă, explicîndu-i că peste o lună am examene şi peste o lună nu voi putea veni». Funcţionara, uitîndu-se la dînsa, i-a zis să-l cheme pe mire şi le-a înregistrat pe loc căsătoria.

Vera Efimovna e născută în regiunea Rostov. A făcut studii la un institut pedagogic. Pe atunci, facultăţi de psihologie preşcolară existau doar 4 în întreaga ţară. Şi aceşti specialişti erau foarte solicitaţi. La facultatea lor, deseori veneau reprezentanţi din diferite republici şi oraşe din Uniunea Sovietică — pentru ca să-i invite pe absolvenţi la lucru. Şi deoarece rădăcinile familiei Verei Efimovna sunt moldoveneşti, ea, fără a sta pe gînduri, a acceptat o propunere din Moldova Sovietică.

Aici a lucrat în domeniul învăţămîntului timp de 59 de ani, dintre care 30 — la Ministerul Educaţiei. Este fruntaş al învăţămîntului public, lucrător emerit în domeniul învăţămîntului din RSSM, e decorată cu medalia «Insigna de Onoare». A condus delegaţii guvernamentale în Bulgaria, Mongolia, Romвnia şi alte ţări în scopul de a împărtăşi experienţa noastră în alte ţări.

Nicolai Danilovici a început să lucreze în organele controlului de stat conform dispoziţiei conducerii de vîrf a Moldovei Sovietice. Un an întreg s-a opus acestei propuneri, însă, pînă la urmă, s-a văzut nevoit s-o accepte. În respectiva funcţie a fost confirmat de biroul Comitetului Central. În anul 1986, s-a pensionat, fiind onorat cu pensie personală. În anii ’90, a intrat în rîndurile Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. A creat uin grup care s-a preocupat de probleme economice.

Vera Efimovna adaugă că nici aflîndu-se la pensie Nicolai Danilovici nu ştie ce-i odihna, a participat la viaţa obştească şi de partid. Are şi o pasiune — sculptarea în lemn. Toată viaţa sa pînă acum a scris versuri pe care le-a publicat, inclusiv în paginile ziarului «Comunistul», le-a citit în cadrul diferitelor manifestaţii festive.

* * *

Şi astăzi, Nicolai Danilovici Burencov este plin de energie şi optimism. Un soldat ca mulţi alţii, infanterist, el, împreună cu întregul popor sovietic, a apropiat ziua Marii Victorii. La întîlnirile cu veteranii, copiii deseori întreabă ce faptă eroică au săvîrşit, cîţi soldaţi nemţi au omorît şi aşa mai departe. Acest gen de întrebări îi provoacă durere în suflet şi lui Nicolai Danilovici, şi altor veterani.

Copiii nu înţeleg, mai bine zis, în şcoală nu li se explică că în condiţii absolut diferite de cele normale, flămînzi şi degeraţi, îngheţînd în tranşeie, ei — de la ostaşul de rînd pînă la ofiţerul de cel mai înalt rang — au făurut victoria, eliberînd pămînturi şi popoare de ciuma fascistă. În asta şi constă fapta eroică a lor, a tuturor — una comună. Fapta fiecăruia în parte e că a trecut pe cîmpurile de luptă ale războiului şi a supravieţuit în acea cumplită luptă pentru Patrie, dăruindu-ne nouă, urmaşilor, un viitor luminos şi un cer paşnic. De aceea datoria noastră e de a preţui, a cinsti, a ţine minte şi a transmite drapelul memoriei cu numele Victoria de acum urmaşilor noştri.

Marina Țurcan