Harnici şi cu umor

Locuitorii satului Costuleni din raionul Ungheni întotdeauna au fost consideraţi oameni foarte originali...

După ce rîul Prut a devenit frontieră de stat între URSS şi Romвnia, iar o parte din Costuleni a rămas pe malul drept, costulenenii de pe malul stîng au păstrat obişnuinţa de a sărbători Naşterea Domnului după stilul nou. Aşa o sărbătoresc şi pînă acum, chiar dacă biserica lor se supune Mitropoliei Moldovei. Preotul din sat s-a obişnuit cu acest lucru, bucurîndu-se de faptul că toţi costulenenii sunt oameni credincioşi şi în anii ’80-90 au reparat şi au împodobit ca pe o păpuşă locaşul sfînt din sat.

În anii ’70 ai secolului trecut, Costuleni erau parte a cunoscutului sovhoz «Prut», condus de vestitul director, Erou al Muncii Socialiste, Iacov Ciachir. Guvernul a hotărît să creeze aici o gospodărie experimentală — asociaţia ştiinţifico-industrială «Vierul». În legătură cu asta, lui Ceachir i s-au luat toate plantaţiile de vii, lăsîndu-i-se în schimb trei mii de hectare de livadă de meri, vestită atunci în întreaga Uniune Sovietică. Iar la Costuleni director al sovhozului a fost numit fostul brigadir Mihail Păduraru, vestit mai ales prin faptul că la staţiunile balneare unde se odihnea, permanent i se cereau autografe, şi asta pentru că la exterior semăna foarte mult cu scriitorul Rasul Gamzatov. El, clar lucru, evita în fel şi chip acest dat de autografe. Dar limba rusă pe care o vorbea era la fel de stîlcită ca a lui Gamzatov şi, pînă la urmă, oricît de mult se împotrivea, cei din jur nu-l credeau că el nu e scriitor.

În afară de vii de diferite specii, sovhozul din Costuleni mai avea şi 900 hectare de păşune. De creşterea culturilor cerealiere se ocupa o brigadă de cîmp şi de tractoare condusă de foarte tînărul pe atunci absolvent al tehnicumului de mecanizare a agriculturii din Soroca, Gheorghe Ciocan. Acum el se ocupă doar de propria sa gospodărie, în plus şi de micul magazin privatizat din mijlocul satului.

 «Deşi atunci eram considerată o gospodărie viticolă, ne ocupam în mod foarte serios şi de creşterea culturilor cerealiere, povesteşte acum Gheorghe Ciocan. Şi, de fapt, nici nu putea fi altfel, doar cîmpurile noastre se aflau chiar lîngă şosea. Şefii din raion veneau în sovhozul nostru cu tot felul de oaspeţi înalţi, ca să guste poamă, să bea cîte un pahar de vin în cramele noastre. Aşa că, întotdeauna, cîmpurle noastre erau bine lucrate, curate şi ne bucurau cu roade bune. Iar cînd peste noi a venit privatizarea, s-au împărţit cîmpurile în parcele, fiecare proprietar îşi lucrează lotul cum poate, de aceea mult pămînt stă toată vara îmburuienit. Sute de tineri din Costuleni s-au împrăştiat în toată lumea, iar cînd vin de hramul satului, zic că se vor întoarce acasă atunci cînd vor fi timpurile mai bune şi cînd aici va fi ceva de lucru şi pentru dînşii».

În anul 2001, la Costuleni a fost întemeiată o organizaţie primară a PCRM. Gheorghe Ciocan a devenit membru de partid, apoi şi secretar al OPP, membru al comitetului raional de partid.

«În acelaşi an, PCRM a venit la guvernare, îşi aminteşte el. Pe liderul partidului, Vladimir Voronin, îl cunosc bine. Şi mai bine îl cunoaşte fratele soţiei mele, Vladimir şi el. După ce Costuleni s-a despărţit de sovhozul «Prut», a apărut şi la noi un Erou al Muncii Socialiste — Ivan Cornileac. Un minunat brigadir în ramura viticulturii. El a mai crescut şi educat trei fii, toţi bine cunoscuţi în întreg raionul. Cel de mijloc, Ivan, e un bun agronom, a condus după aceea sovhozul «Pogranicinic» de la Sculeni, acolo a şi rămas cu traiul. Cel mai mic, Victor, a fost primar de acum la începutul acestui secol. Iar cel mai mare, Vladimir, a lucrat ca preşedinte al sovietului sătesc în anii cînd Vladimir Voronin era preşedinte al comitetului executziv raional. Anume dumnealui, Vladimir Voronin, «a pus umărul» ca în satul nostru să fie asfaltată prima stradă. Iar eu consider că am avut noroc — m-am căsătorit cu fiica lui Ivan Cornileac. Şi sunt vecin cu fratele ei, Vladimir, pe care şi acum e greu să-l găseşti acasă.

Deşi mulţi ani la rînd s-a aflat în funcţii de conducere în sovietul sătesc şi în sovhoz, a păstrat în sine vîna de ţăran a tatălui său şi acum loturile sale de pămînt le îngrijeşte în mod exemplar. Cu regret, nu am avut noroc de nişte «lideri» cumsecade. Au făcut harcea-parcea din tehnica agricolă a sovhozului şi astăzi nu mai avem minunatele plantaţii de viţă-de-vie. Pe vremuri, noi mai aveam şi un atelier de altoire, unde în timpul iernii lucrau aproape toate femeile din sat. Oricît de frig ar fi fost afară, acolo era cald şi plăcut, şi plată pentru munca lor femeile primeau destul de bună».

Acum, în organizaţia primară de partid pe care o conduce Gheorghe Ciocan se află la evidenţă 22 de membri ai PCRM. Doi dintre dînşii, printre care şi secretarul, sunt aleşi consilieri ai primăriei. Aşa puţini cum sunt, la şedinţele primăriei vocea lor totdeauna este auzită şi luată în seamă.

 «Pînă nu demult, eram mai mulţi în organizaţia noastră primară, povesteşte Gheorghe Ciocan. Dar, după cum zic moldovenii, banu-i ochiul dracului. Cîţiva dintre foştii noştri tovarăşi s-au lăcomit la promisiunile celor din partidul lui Renato Usatîi. În cazul dat, Usatîi i-a luat-o înaintea lui Dodon. Dar nouă deloc nu ne pare rău după fugiţii «usatişti». Mai sunt destui doritori să intre în rîndurile PCRM, aşa că îi vom selecta şi îi vom primi în partidul nostru».

La Costuleni am fost de mai multe ori. Acolo trăiesc oameni harnici, dar şi cu un umor sănătos. Cînd în sat a fost înălţat un monument în cinstea eroilor căzuţi în lupte, ei s-au bucurat foarte mult, deoarece multe zeci de tineri ostaşi din sat nu au mai revenit acasă de pe front. Iar din cei aproape două sute care au avut norocul să se întoarcă şi să înceapă o viaţă paşnică, astăzi este în viaţă doar unul, moş Ion Morari, care e foarte bolnav şi îi pare rău doar de un singur lucru — că nu va mai putea înhăma căluţul său drag şi face o plimare prin sat cu căruţa... Eu l-am văzut cu vreo zece ani în urmă şi el mi-a povestit atunci despre monumentul înălţat în sat. Sculptura unei mame îndurerate, aplecată asupra fiului său ostaş. «Frumos monument, a zis atunci moş Ion. Dar flecarii noştri au găsit şi în el motiv de glumă. Monumentul a fost comandat la nişte meşteri din Armenia. Şi ei au sculptat femeia cu nas de tip armenesc. Pentru asta, toate pietrele au fost aruncate în capul directorului sovhozului, pentru că, atunci cînd i-a ales pe meşterii ceea, nu i-a dat în gînd să le trimită pentru sculptură un model de femeie moldoveană».