Amărăciunea sărbătorii trecute

Ivan Semionovici Golubev este, deja, cunoscut cititorilor ziarului nostru. El i-a alungat pe fasciști începînd din locurile transnistrene pînă la Berlin

În primăvară, el a împlinit 91 de ani. El este ultimul veteran, rămas în viață, al Marelui Război pentru Apărarea Patriei din satul Seliște, raionul Nisporeni. Zilele acestea am discutat cu el și am aflat că, deja, pentru al doilea an consecutiv el este felicitat cu ocazia Zilei Victoriei la el acasă, ci nu acolo unde ar fi putut depune florile crescute de el, la monumentul celor căzuți, camarazilor săi de armă.

 

Doar pe hartă de la Nistru pînă la Prut —  e doar o aruncătură de băț

Ivan Semionovici a fost supărat, mult timp, pe un veteran din Nisporeni, care, în timpul inaugurării memorialului de la Șerpeni, în 2004, a umbrit propria lui diviziune.

 

— L-am rugat, dă-te la o parte cîteva cm, pînă ni se face poza — povestește veteranul. — iar el se uită în obiectiv și se bucură că-l vor vedea nepoții și strănepoții. Acum, mi-a trecut supărarea. Acel soldat nu mai este. Eu încă trebuie să mă mai chinui și să-mi tratez bolile. Însă, locul meu în operațiunea Iași-Chișinău nu-l pot uita: Al Treilea Front ucrainean, a cincea armată de ofensivă, a 9-a divizie, infanteria 53.

 

Ivan Semionovici nu a luptat pentru podul de la Șerpeni, ci pentru cel de la Chițcani, sub care se înălța clopotnița așa numitei mănăstiri Noul Athos, și era amplasat punctul nostru de observare. Într-o zi de august, în anul 1944, născut în Transnistria, abia trecut de școala profesională, i s-a ordonat să stabilească legătura cu calculul de artilerie. El a trecut sub șuierătura gloanțelor și obuzelor pe cîmpul deschis de luptă. Undeva, foarte aproape a căzut un obuz, din cauza undelor exploziei, el a fost contuzionat pentru cîteva minute. Venindu-și în fire a mers mai departe, pînă nu a ajuns la locul de calcul. Și a depistat că acel obuz a distrus toată structura de calcul.

 

—  Împreună cu alți tovarăși, am îngropat în grabă băieții. Iar cînd plecam, alt obuz a căzut exact în același loc. A trebuit să mai îngropăm odată băieții. Iar peste cîteva zile, pe 20 august, am intrat în satul Hagimus, care este în imediata apropiere de Bender. Străzile orașului au fost bombardate de tancurile germane, artileria noastră a fost acolo. Iar atunci cînd am intrat în sat, unde anterior, aveam mulți prieteni și multe cunoștințe, am văzut case pustii, toată populația plecase de acolo. Dincolo de sat am depistat o clădire imensă a spitalului militar, unde, nemții, care, probabil, scontau să se mențină mult timp aici, au instalat un pian, pe care l-au lăsat în tranșee, și cîteva acordeoane. În jur erau numai trofee văzute și nevăzute, dar ne era nouă de ele? Cine a apucat s-a făcut cu o muzicuță, nemții se pricepeau să le meșterească. Noi, însă, comunicatorii căutam bobinele germane pentru că cablurile lor pentru legătura telefonica erau mult mai bune și mai sigure decît ale noastre. În căutarea acelor bobine, Golubev s-a rătăcit de detașamentul său. În schimb, pe neașteptate l-a întîlnit pe cumnatul său Vasile. El avea un trofeu — o sticlă de șnaps. I-a propus să dea peste cap cîte un păhărel, însă, Golubev a refuzat zărind pe cîmp un grup de cai. Ei au fost lăsați de nemți. Iată că s-a urcat pe unul dintre cai și s-a pornit în căutarea tovarășilor săi.

 

— Am trecut cîmpuri, lanuri de floarea soarelui și porumb și… cînd de o dată, mi-au ieșit în cale doi ofițeri germani. Am îndreptat spre ei automatul, iar ei încep a da din mîini și strigă: «Hitler kaput!». Și-au aruncat pistoalele. Le-am ordonat să meargă înainte, așa am ajuns pînă în nu știu ce sat. Am intrat în prima curte. Un bătrînel ne-a primit, nemții s-au așezat pe o prispă, au scos din rezervele lor niște biscuiți și șnaps. Biscuiți am gustat, de șnaps nu m-am atins. Cîne cînește mi-am potolit foamea. Și iată că pe stradă, văd că se apropia căpitanul tanchiștilor. I-am «dăruit» nemții în prizonierat, el mi-a dat pîine și o conservă. Acesta a fost, deja, prînzul. M-am împărțit cu bătrînelul, care a spus că are ascuns șnaps în carul cu fîn. Am spus că trebuie să mă grăbesc și am plecat mai departe să-mi ajung din urmă detașamentul. Am mers nu o singură zi, pînă am ajuns la Prut. Trupele sovietice au alungat nemții, bătălia a fost groaznică și pierduți ca mine au fost mai mulți. Încet, încet am fost adunați la un loc și dislocați în diferite detașamente. Așa că, în loc de comunicator m-am făcut genist. Mult mai strașnic, în schimb — mai onorabil. Au urmat Belarus, Polonia, Oder și Spree, periferia Berlinului, Victoria și, în sfîrșit, drumul lung spre casă.

 

Memorialul viu a rămas doar în memorie

 

Despre acea Zi a Victoriei din 2004, Ivan Semionovici Golubev este, întotdeauna, gata să povestească pînă în cele mai mici detalii.

 

— Dis de dimineață, au venit la mine cei de la comisia militară din Ungheni, atunci erau încă județe. M-au dus c u mașina lor de serviciu pînă la Șerpnei. Nu puteam să nu fiu mirat — pe loc gol s-a înălțat o frumusețe de memorial. De îndată am început să caut stela diviziei mele. Am găsit-o! Mi-a venit să sărut acea piatră rece! Se spune că războiul este haos. Însă, iată, locul meu în acea luptă pentru pace, iată unde am fost eu, o cremalieră mică a unui mecanism imens, care a și adus Victoria. Dacă mi s-ar fi propus să iau cuvîntul, aș fi găsit eu cuvintele de mulțumire potrivite pentru președintele țării Vladimir Nicolaevici Voronin pentru însăși ideea de a înălța acest monument imens în cinstea soldaților sovietici. Iar surprizele apăreau una după alta. Asaltul teatralizat a malului drept al Nistrului, diferite episoade emoționante din timpul războiului în interpretarea unor artiști pe măsură, sfințirea memorialului de către un sobor de preoți în frunte cu Mitropolitul Vladimir. După care, într-o încăpere închisă specială, masa de sărbătoare și cele 100 de grame «de pe front». Le-am acceptat cu zîmbete, aducîndu-mi aminte cum atunci, pe timpul războiului, am refuzat de trei ori șnapsul nemților. Și bine am făcut! Poate fi el oare comparat cu gustul Victoriei? Veteranul întrerupe relatarea lui și devine mai trist.

 

— Din păcate, acea Zi a Victoriei petrecută la Memorialul Șerpeni, a fost penultima. Am sărbătorit acolo Ziua Victoriei și în anul următor. Apoi, cîțiva ani la rînd, eu și alți veterani eram invitați la sărbătoare în centrele raionale, apoi, doar la monumentele eroilor din sat, iar în ultimii ani, primarul cu secretarul său pur și simplu vin la mine acasă, îmi dau bani din partea statului și o sacoșă cu produse alimentare din partea primăriei. După care, din nou, rămîn singur. Este adevărat, neapărat mă felicită fiul Volodea și fiica Svetlana. Și cadouri îmi trimit, mă cheamă la ei cu trai permanent. Dar nu mă atrage nici la fiică în Chișinău și nici la fiu în Novosibirsk. Cît mai pot încă îngrijesc de casă și grădină. Aici am trăit mulți ani fericiți alături de soția Irina, care nu mai este în viață de cîțiva ani.

 

Cetățeanul țării Moldova

 

Ziua este ploioasă, nu te poți băga pe așa vreme în grădină, de aceea, discutînd cu Ivan Semionovici, am ajuns și la subiectul fumatului și legile noastre care interzic fumatul, deja, de la începutul lunii iunie. I-am sugerat veteranului că în multe piese de război despre fumat, se cîntă cu tandrețe chiar.

 

— Ei bine, nu se putea învenina un asemenea subiect, nu de alta, dar se supăra cel mai înrăit fumător de la Kremlin, a spus Ivan Semionovici. — Eu, de asemenea, am fumat pe front și tutun, și țigară «Kazbek», pe care ni le dădeau în zi de sărbătoare. După război, însă, m-am lăsat. Nici soția nu-i suporta pe fumători. Însă, mi-ați adus aminte un episod interesant. S-a întîmplat la sfîrșitul anilor 80, în perioada schimbărilor politice, trecerii la independența republicii noastre. Mergeam la Chișinău cu un automobil de ocazie, dintr-un sat s-a mai urcat un bărbat îmbrăcat în costum la patru ace și cravată. Nu era vorbăreț deloc, în schimb, fuma țigară după țigară, pînă cînd noi, stînd cu el pe bancheta din spate, nu-l mai vedeam pe șofer. Nu am mai răbdat și i-am spus să înceteze să ne mai afume. La care el, probabil crezîndu-se mare luptător pentru dreptate, a răspuns în moldovenește cuvintelor mele de indignare în rusă: «Da ce, pîinea noastră nu-ți place?». vai… mucosule, m-am gîndit eu, eu de aproape jumătate de secol adun banul colhozului, muncesc la țară și mai știu din copilărie cu se face pîinea, am adunat spic cu spic pînă nu mi s-au umflat mîinile … pe acest pămînt moldovenesc. Și am mers în ofensivă în limba moldovenească, pe care tot din copilărie o cunosc și o iubesc, la fel ca și limba rusă sau limba maternă — ucraineană. Nu a răbdat interlocutorul meu, a ieșit din mașină la Sculeni, deși, avea de gînd să meargă pînă în centru. Nu i-am mai spus că am fost și pe front, nu a meritat el asta. Ce pot să spun? Tutunul pe front era necesar, iar pe timp de pace — cu cît mai puțin este, cu atît mai bine. Foarte de mult m-am lăsat de fumat și nu-mi pare rău. La război, apăram țara imensă și dacă istoria și-a făcut propriul său calcul, sunt fericit că trăiesc într-o țară mai mică, dar independentă și nimănui datoare cu nimic — țara care se numește Moldova. скачать dle 10.6фильмы бесплатно