Fotografia din copilăria cravatei roșii

Despre Petre Teodorovici ne amintim rar. Deși cîntecele lui, demult, au trecut toate hotarele și au devenit moștenirea întregii lumi muzicale…

Această fotografie are aproape 55 de ani. Se știe că în fotografiile colective cu întreaga clasă, corigenții și năzbîtioșii erau amplasați în rîndul de jos. Cum a ajuns acolo unul dintre cei mai cunoscuți moldoveni din Leova — Petre Teodorovici? Anume el (pe fotografie, în dreapta — jos) — autorul piesei «Melancolie», cunoscută și interpretată pe toate continentele?

Am descoperit această fotografie foarte recent, pe pagina de socializare din Odnoklassniki a unui coleg de clasă a lui Petre Teodorovici. Îl cheamă Gheorghe Stariș. El, de asemenea, este în josul fotografiei, doar că pe stînga. Se mîndrește atît de mult că a învățat într-o clasă cu Petre că așa și nu a mai răspuns scrisorilor mele. Nu m-am supărat pe el. Însă, uitîndu-mă la fețele pe care le țin minte perfect, pentru că eram cu un an mai mare decît acești băieți și învățam în aceeași școală, am descoperit fețișoara cea mai mică din clasă, care-i plăcea cel mai tare lui Petre — cel mai zdravăn băiat din clasă. Fotografia ei este alături de cea a profesoarei, iar asta înseamnă că ea a fost una dintre cele mai bune eleve.

Cînva, în orașul nostru mic era un stadion vechi. În anii 50, toți orășenii se adunau la meciurile de fotbal pentru că echipa locală juca în Prima Ligă, iar Valerii Colbasiuc — originar din Leova, devenise chiar jucător în selecționata republicană. Ulterior, s-a decis construcția unui nou stadion, iar în locul celui vechi a fost amenajat un scuar. În centrul scuarului a fost ridicat un postament, pe el a fost amplasat bustul lui V. I. Lenin. Cînd copacii au mai crescut, aici era locul preferat al tinerilor din oraș pentru rendez-vous, care le invitau aici pe elevele a două școli medii din localitate. În amurg, pe băncile din jurul monumentului, cuplurile tinere se sărutau și îmbrățișau, iar cei care jucau nunți — depuneau flori la monument.

Într-o zi de mai, cu un volum mic a lui Esenin în mînă, am venit în scuar, m-am așezat pe o bancă, am deschis cartea la întîmplare și am decis să învăț pe de rost o poezie. A-l învăța pe Esenin este foarte ușor. Totuși nu este vorba despre Maiakovski a cărui versuri, uneori, sunt asemenea unui ciocan pentru dezbaterea asfaltului. Cufundîndu-mă în versurile scurte și melodioase, observ că în fața mea s-au oprit două perechi de picioare — a unei fete în fustiță scurtă și a unui băiat în pantaloni scurți.

— Ce te bronzezi aici? — mă întreabă băiatul. — Să mergem mai bine la film. Se dirulează o peliculă indiană interesantă. Tot despre dragoste, ca la Esenin. Unde mai pui că sunt două ore de lacrimi.

Am ridicat ochii, stăpînul acestor pantaloni scurți era Petre Teodorovici. Fiul profesorului nostru de muzică, Cristofor Ivanovici Teodorovici.

— Nu-mi plac filmele indiene, — răspund eu. — Durează mult prea mult.

— În schimb, ai posibilitatea să te săruți mult timp, — a replicat Petre. — Nu-i ca aici, în ochii tuturor.

Fata, pe care Petre o ținea de mînă, a roșit și a ascuns privirea. Era Svetka Arhipova. În școală, ea plăcea multor băieți, însă, puțini aveau curajul să se apropie de ea. Era din părinți cu carte și se comporta ca o aristocrată.

M-au lăsat cu Esenin sub umbra bustului lui Lenin și au pășit ferm spre cinematograf. Era ceva ilar în această istorie, un băiat zdravăn în pantaloni scurți, pe care, astăzi, îi poartă toți indiferent de vîrstă, iar pe atunci, îi purtau doar copiii de la grădiniță, iar fata, permanent, părea că încearcă să scape din captivitatea mîinii lui puternice și nicidecum nu reușea acest lucru.

Spre deosebire de fratele său mai mic, Ion, care a fost dus la Chișinău încă de la vîrsta de 10 ani, unde a învățat la școala muzicală pentru copii, Petre s-a chinuit toți 10 ani în școala noastră medie. Pentru prima dată l-am văzut în clasa I și m-am mirat: toți băieții din clasa lui aveau tunsoare scurtă, el, însă, era cu părul lung. În toți cei patru ani, nimeni nu l-a putut tunde. El avea propriul frizer la domiciliu, o mătușă nemăritată, care îl și educa. Profesorii se temeau de el ca de foc. În poză, însă, din cîte puteți vedea, Petre nu se deosebește cu nimic de ceilalți colegi. Asta, cu siguranță, este meritul dirigintelui clasei a 5-a — Serghei Dmitrievici Antonovici.

În fotografie, el este alături de soția sa — Elena Ivanovna. Mai exact, cu una dintre soțiile sale. Pentru că au mai fost și altele. Noi, însă, am reținut-o și am iubit-o pe Elena — foarte frumoasă — ne inspira pe noi, cei din clasele mai mari să vorbim despre temperamentul femeilor, ce presupune asta — urma încă să aflăm.

Într-o zi, Serghei Dmitrievici a venit la prima lecție plîns. El a spus că pe parcursul nopții a făcut deserviciu în cazangeria școlii, iar cînd s-a dus acasă, după miezul nopții, în odaia în care trăiau s-a scurs dioxid de carbon, cu mare greu a reușit s-o salveze pe Elena Ivanovna, care a fost aproape pe moarte. Toate fetele din clasă au început să plîngă, iar în timpul recreației — și fetele din alte clase. Toți îl considerau erou pe profesor, tot pe el, însă, au început să-l urască atunci cînd, pe neașteptate, a plecat împreună cu Elena Ivanovna să-și facă meseria la Institutul Pedagogic din Tiraspol. Peste cîțiva ani, el a revenit acasă cu o altă soție.

Timp de zece ani cît a învățat în școala noastră, Petre Teodorovici nu a compus nicio piesă. Abia peste un an după absolvirea școlii, venind la întîlnirea cu absolvenții, a luat cu el acordeonul și a cîntat piesa «Cu adevărul». Foarte curînd, piesele lui au început să fie difuzate la radio. Cînd învăța la Institutul de Arte, el a cunoscut-o pe Sofia Rotaru, care, pe atunci, nu era cunoscută. Împreună au dat viață mai multor piese devenite, ulterior, îndrăgite. A urmat o cale lungă și grea spre muzica de estradă. Avînd propria lui orchestră, Petre a reușit să-l cunoască pe Filip Kirkorov. Ultimul, la rîndul său, l-a trecut prin culoarele Televiziunii centrale din Moscova. Toate Uniunea la cunoscut pe Petre. Piesa lui «Avante!» despre revoluționarii spanioli era cîntată de toată țara imensă.

Eu, însă, l-am întîlnit, din nou, abia la sfîrșitul anilor 80, la Ungheni. El a venit cu noua lui orchestră și cu cumetrul lui interpret — Gheorghe Țopa. Mi s-a încredințat să-l cunosc pe compozitor și să scriu despre asta în ziarul raional. Îmi era frică că Petre nu mă va recunoaște. El, însă, atunci cînd m-a observat în holul Palatului Culturii, m-a apucat și m-a ridicat în sus strigînd: «Și copilăria mea este aici!». Așa am devenit brusc eroul zilei la Ungheni.

Seara am avut o discuție îndelungă în camera sa de hotel. Ne-am amintit de orășelul nostru — Leova. Deși eu știam că el merge mai des ca mine în orașul natal pentru a-și vizita mama.

— Ce mai face … Svetka? — m-a întrebat, pe neașteptate Petre.

— Lucrează. Înflorește. Nu este căsătorită, — am răspuns eu.

— Ea a înflorit întotdeauna, — a spus Petre îngîndurat. — Merg în oraș pe Prut, intru la mama, la frate, iar la ea nu mai ajung. Dar trăim pe aceeași stradă…

Din cîte am aflat mai trziu, Svetka încă mult timp nu se căsătorise. Nu voi încerca să ghicesc din ce cauză. Pentru mine, ea și astăzi este fetița în fustă plisată dusă de mînă de băiatul frumos și înalt cu sprincenele dese tipice pentru Teodorovici. Ulterior, l-am văzut pe Petre doar la televizor. Boala grea l-a transformat într-un bătrînel cărunt, deși, era încă foarte departe de vîrsta de pensionare. A luptat cît a putut, a compus și a cîntat. Pînă a pleca dintre noi, și-a înmormîntat mama, tata, doi frați. Piesa lui «Melancolie» a făcut înconjorul Pămîntului, iar ultima perlă în coroana melodiilor sale a fost «Santa Maria Majore», în care el, fiul lui Cristofor Teodorovici și unchiul tînărului Cristofor Teodorovici, cînta eroismele lui Cristofor Columb. În timpul întîlnirii noastre la Ungheni, l-am întrebat — ce moment din cariera sa muzicală i s-a întipărit cel mai mult.

— Cînd am fost invitat la Paris de însuși marele muzician Paul Mauriat, — a răspuns Petre. — El colecta cele mai bune melodii din lume, a îndrăgit «Melancolia» mea și m-a invitat să asist la înregistrarea acestei melodii pentru o mare casă de discuri. Împreună am «șlefuit» melodia și ea răsuna minunat și fără cuvinte.

Melodia, ca și tot restul ce a dăruit lumii orchestra lui Paul Mauriat, răsună și astăzi. Tot cu ea, dar cu cuvintele lui Grigore Vieru, își începe toate concertele Sofia Rotaru. Iar la piesele lui Petre au fost adăugate și melodiile de neuitat ale fratelui său Ion. Fețele celor doi frați pot fi văzute, astăzi, pe o mică stelă și centrul orașului nostru natal — Leova.

Așa s-a întîmplat că despre Ion Teodorovici, care a compus multe melodii în perioada obținerii independenței republicii, s-au scris multe, s-au făcut filme. Despre Petre ne amintim mai rar. Deși piesele lui au trecut toate granițele și au devenit moștenirea întregii lumi muzicale.