Principala decoraţie este respectul consătenilor

Împreună cu alte decoraţii, mai mici şi mai mari, Vasili Nacov păstrează şi două care îi sunt cele mai scumpe — ordinele «Трудовая Слава» de gradul 3 şi 2

Le-a primit în timpul celor 12 ani cît a lucrat brigadir al unei brigăzi de tractoare. Nu a reuşit să devină cavaler deplin al tuturor celor trei ordine, deoarece au venit timpurile privatizării şi sovhozul în care lucrael a dispărut.

— Vasili Vasilevici, dumneavoastră aţi lucrat aproape două decenii ca inginer principal al gospodăriei. De obiecei, la o asemenea funcţie sunt numiţi oameni cu studii tehnice superioare.

— Iar pe mine m-a ajuns capul să conduc toată gospodăria noastră tehnică, avînd doar studii medii speciale. Plus o mare experienţă de muncă. Eu doar mi-am început activitatea de muncă la vîrsta de 14 ani, ca lucrător pe remorcă. La 16 ani am devenit tractorist, lucram pe primele în Moldova tractoare de după război de tipul У-2 и НАТИ. Cine oare le mai ţine minte astăzi? Erau fără cabină, cu scaune de metal, nici pe departe ca cele de acum — cu ventilatoare şi climatizoare, ba chiar şi cu calculatoare de bord. În satul nostru — Colibabovca din raionul Leova — eu am făcut parte din prima promoţie de elevi absolvenţi ai 7 clase din anul 1955. Foarte degrabă după asta am reuşit să devin şofer. De altfel, nu ştiu cum se întîmpla că pe toate le făceam repede. Chiar şi cu însurătoarea m-am grăbit — m-am căsătorit la şaptesprezece ani şi jumătate. Şi vă voi spune că astăzi degeaba fetele şi flăcăii se cercetează îndelung unii pe alţii, trăiesc împreună multă vreme, înainte de a se căsători după lege. Noi cu Anea pur şi simplu ne-am îndrăgostit, am cerut binecuvîntarea părinţilor şi iată că de atunci încoace trăim împreună, în pace şi înţelegere, 58 de ani.

— Locuind şi lucrînd la Leova, eu nu o dată am fost prin satele bulgăreşti: Vozneseni,Troiţa, Tomaiul Nou şi, bineînţeles, Colibabovca. Şi mi s-a creat impresia că bulgarii sunt antipozi totali ai italienilor. Italienii flecăresc mult, iar bulgarii vorbesc foarte puţin.

— În schimb, lucrează mult. Doar bulgarii au o zicală care se traduce cam în felul următor: «Decît să nu faci nimic, mai bine să lucrezi fără plată». Bulgarul nu poate sta fără treabă nici vara, nici iarna. El întotdeauna îşi găseşte ceva de lucru. Iată de ce casele noastre sunt arătoase, iar gospodăriile — trainice. Şi nu mai suntem chiar atît de tăcuţi. Veniţi la noi de sărbători şi veţi vedea cum putem cînta şi dansa.

— În timpul cînd trăiam la Leova, în Colibabovca nu era biserică. Acum este — frumoasă, cu turle aurite. Parcă ar fi crescut într-o noapte.

— Desigur că nu s-a ridicat într-o noapte, da în trei ani, pe cînd în alte locuri bisericile s-au construit şi zece ani la rînd. Păi, ziceam că noi, bulgarii, suntem, cum s-ar spune, sprinteni la muncă. În satul vecin, Ceadîr, biserica a fost închisă pînă în anii 80. Iar cînd a fost din nou deschisă, noi ne-am dus să-i ajutăm pe vecini să-şi repare locaşul sfînt. După aceea am mers împreună la slujbele religioase. Am avut tot dreptul la asta, deoarece noi, cei din Colibabovca, am donat pentru reparaţia bisericii chiar mai mulţi bani decît oamenii din Ceadîr. Biserica din Ceadîr a fost deschisă în 1989, iar în 1993 pe la noi a trecut preşedintele de atunci al ţării, Mircea Snegur. Atunci ne-am adresat dumnealui să ne dea voie să construim o biserică în satul nostru. Şi am primit de la el această permisiune. Atunci nici nu ne venea să credem cît de mulţi oameni au dorit să ajute la construirea bisericii. Bineînţeles, la rîndul lor, ne-au ajutat şi pe noi sătenii din Ceadîr, dar cel mai mare ajutor l-am primit din partea conaţionalilor noştri — bulgarii din satul Tvardiţa. Ei ne-au ajutat şi cu bani, şi cu o brigadă de constructori, care a adus şi materialele necesare, a meşterit ferestrele şi uşile bisericii. Ne-a venit ajutor şi din Bulgaria frăţească. Iar tînărul preot, protoiereul Dmitri Plăcintă, care pînă la asta a slujit la Ceadîr, s-a cerut să vină la noi şi de acum de zece ani e parohul nostru.

— La Colibabovca lucrează unicul primar comunist din raionul Leova. Iar împreună cu dînsul — şi patru consilieri locali din partea PCRM. Şi el este ales în această funcţie nu pentru întîia oară.

— E şi de înţeles: Gheorghi Şavriev a lucrat bine în timpul primului său mandat, aşa că i-au încredinţat funcţia şi pentru al doilea termen. El îi tînăr, plin de putere, îi place sportul, îi place muzica, iar principalul — îi iubeşte pe oameni şi îşi iubeşte muinca pe care o face. Tot lui noi i-am încredinţat şi funcţia de secretar al organizaţiei noastre primare de partid. Iar cel dintîi secretar al organizaţiei noastre primare am fost eu, cînd PCRM abia se forma şi la noi a venit Antonina Baldovici, conducătorul de atunci al organizaţiei raionale de partid. În timpul cît am condus organizaţia de partid din satul nostru, eu nu o dată am fost la plenare, la seminare ale activului de partid în raion şi la Chişinău. Vladimir Voronin, care se străduia să-l cunoască la faţă pe fiecare comunist, a făcut cunoştinţă şi cu mine, a aflat că sunt de o vîrstă cu el, ba şi m-am născut doar cu o zi înaintea lui. Şi de fiecare dată cînd mă vedea după aceea, zicea: «Bună ziua, bade!». Acum, amîndoi avem cîte 75 de ani şi eu sunt bucuros că şi acum mă aflu în rîndurile partidului.

— La sfîrşitul anilor 80, în calitate de jurnalist, asistam la adunarea comsomolistă de la Colibabovca. Sala clubului de aici era arhiplină. Era prezent mult tineret bun, se discuta aprins. Ţin minte că, atunci, secretar al organizaţiei comsomoliste era tot Gheorghi Şavriev…

— Acela era Gheorghi Nicolaevici Şavriev. El de asemenea a lucrat ca primar trei mandate de-a rîndul, după aceea la conducerea satului a venit tot un Şavriev, dar Gheorghi Ivanovici. Aşa suntem noi, bulgarii, — dacă luăm hăţurile în mîini, asta e pentru multă vreme. Iar pe Gheorghi Ivanovici l-au ales pentru că era mai tînăr.

— Îi mai ţin minte şi pe renumiţii conducători ai gospodăriei din satul dumneavoastră — P.H. Doicev şi D.D. Volcov.

— Doicev a lăsat o urmă bună în satul nostru, era un gospodar priceput. Iar Dmitri Volcov sau, cum îl numesc cu dragoste sătenii, Dim Dimîci, a fost şi un minunat preşedinte de colhoz, şi după privatizare a reuşit să păstreze o parte din pămînturi, să-i unească pe oameni, apoi şi să creeze un grup mic de tractorişti, care îi deserveşte şi pe proprietarii altor terenuri de pămînt.

— Acum, Vasili Vasilevici, acum aveţi obligaţii nu mai puţin responsabile — cele de bunic. Ce destin au copiii dumneavoastră?

— Avem patru copii. Dar nu toţi sunt alături de noi. Una din fiice trăieşte la Tiraspol, alta — nu departe de Moscova. Aşa că îi dădăcesc pe rînd pe nepoţii de aici şi pe cei care din cînd în cînd îmi vin în ospeţie. Toţi vor să vină la merele şi nucile bunicului.

— Pe urmaşi, de regulă, îi interesează decoraţiile, unii dintre dînşii chiar reuşesc să le ceară de la bunici, ca să se laude cu ele ori să le vîndă. Nepoţii dumneavoastră nu au făcut aşa ceva?