Ide-«x»

Revoluţia socială — despre ea vom mai vorbi...

Putem oare să considerăm că evenimentele ce se produc în Moldova, începînd de la istoricul punct «A», — timpul cînd a fost dobîndită independenţa şi suveranitatea — şi pînă în actuala perioadă, — sunt supuse unei careva legităţi obiective? Sau respectivele schimbări sunt, de fapt, rezultatul unor factori subiectivi, care domină asupra legităţilor? Există oare destule temeiuri pentru a numi succesiunea evenimentelor (trăite de noi) evoluţie — dezvoltare sau degradare — involuţie?

Chiar dacă ar fi să acceptăm cîte două variante de răspuns (univoce, fără intermediare-nedefinite) la fiecare din întrebările sus-puse, cel mai mare număr de părtaşi nu va întruni nici unul din ele. La fiecare «da» se va găsi, cel puţin, cîte un «nu», şi invers.

Care e cauza? Cauza e că începutul pus la punctul «A» (dobîndirea independenţei şi suveranităţii) nu a fost însoţit de aşezarea unei pietre fundamentale capabile să reziste la ulterioara statornicire a statului Republica Moldova — suveran şi independent, unitar şi intangibil.

Chiar de la început, piatra fundamentală a fost înlocuită cu un coteleţ de tizic, şi pe parcursul acelui sfert de secol ce s-a perindat de atunci, sub ochii noştri, diferite formate ale puterii ba ung acest fundament de lut, ba îl rod şi îl dărîmă.

Indiferent de oportunitatea unei asemenea metafore, foarte mulţi din Moldova de astăzi, inclusiv unioniştii, care sunt adversarii principiali ai ţării noastre, vorbesc despre apropiatul sfîrşit al statalităţii ei. Unii vorbesc chiar despre sfîrşitul ei inevitabil.

Încununarea scopului

Independenţa şi suveranitatea au căzut ca din cer peste Moldova ca un efect secundar al nimicirii Uniunii Sovietice de către crestomaticul ei adversar geopolitic.

Una din etapele şi, concomitent, unul din instrumentele de destrămare a URSS a fost crearea la sfîrşitul anilor 80 ai secolului XX a aşa-numitelor mişcări de eliberare naţională în fostele cîndva republici unionale frăţeşti. Fireşte, anume acestea şi succesorii lor, inclusiv cei născuţi în perioada postsovietică, îşi atribuie sie dobîndirea valorilor sus-pomenite ca pe un produs al aşa-zisei «treziri a conştiinţei naţionale a maselor».

Asta nu are nimic comun cu adevăratele interrelaţii de cauză şi efect. Cel puţin din considerentul că, dobîndind faimoasa independenţă şi, ca rezultat, primind de la URSS — cu titlu gratuit! — o moştenire social-economică de invidiat, practic, chiar din acel moment, Moldova a păşit pe calea unei degradări totale şi vertiginoase. Într-un timp scurt, am rămas fără industrie, a început decăderea sferelor medicinii, educaţiei, asigurării sociale, ţara s-a înglodat în împrumuturi din exterior.

Despre acest proces pînă acum s-au scris o mulţime de articole, dar e greu să-mi amintesc cel puţin unul în care o asemenea atitudine faţă de propriul stat ar fi fost îndreptăţită; în care s-ar fi demonstrat în mod convingător că, devenind independentă şi suverană, Moldova iminent trebuia să se transforme într-o ţară a oamenilor săraci, chiar extrem de săraci.

Asta oare au vrut să obţină luptătorii pentru «renaşterea» Moldovei — nimicirea complexelor zootehnice, a uzinelor şi fabricilor; creşterea galopantă a preţurilor; încetarea lucrării pămîntului cu metode agrotehnice moderne; criză demografică; migraţie generală; înrăutăţirea continuă a mediului ecologic; în sfîrşit, războaie?

Este evident că ei nicidecum nu şi-au propus aceste scopuri. Şi masele de oameni adunate în pieţe nicidecum nu au votat pentru asta. Dar au fost atinse anume aceste scopuri, indiferent de faptul cine este autorul lor. În cazul dat, e necesar să subliniem că, pe parcursul trecerii la nivel de independenţă şi suveranitate, nu moldovenii şi-au ales viitorul — asta a făcut-o altcineva în locul lor.

Surogate ale sensului

Agravarea situaţiei în ceea ce priveşte toţi parametrii activităţii vitale a statului era însoţită de includerea unor «perdele de fum» care să îndreptăţească dificultăţile în faţa cărora ne-am pomenit.

Un deceniu întreg a durat mult trîmbiţata «perioadă de tranziţie» de la forma socialistă de guvernare la declarata formă capitalistă, relaţiile de piaţă şi proprietatea privată au fost consemnate chiar şi în Legea Fundamentală a statului. Răbdaţi pînă vom ajunge la capitalism, — îi spuneau cei de la guvernare poporului moldovenesc, — acolo, adică în capitalism, chipurile, prosperarea este un mediu absolut natural.

Dar la prosperare nicidecum nu ajungeam, şi adjectivul «sălbatic (-ici)» a devenit firesc în îmbinarea sa cu noţiunile «capitalism» şi «relaţii de piaţă». Sensul existenţei moldovenilor de dragul venirii în Moldova a erei capitalismului în mod vădit şi-a pierdut în ochii cetăţenilor orice argumentare şi rost.

Dimpotrivă, tot mai mult se întărea dorinţa reîntoarcerii la condiţii previzibile de viaţă într-un stat cu orientare socială, — aşa cum a fost în Moldova Socialistă, — şi ea s-a materializat prin transmiterea de către popor a puterii, în fond, absolute în mîinile Partidului Comuniştilor din Republica Moldova.

Prima încercare

Perioada guvernării ţării de către PCRM timp de opt ani (2001-2009) va rămîne pe multă vreme una « de comparaţie», un etalon în istoria modernă a ţării noastre. În toţi cei 25 de ani trecuţi, doar pe parcursul acestor două cicluri de cîte patru ani fiecare în viaţa cetăţenilor — a fiecăruia în parte, şi în ansamblu în viaţa ţării, au intrat previzibilitatea, consecvenţa, mişcarea înainte.

Tot atunci au fost întreprinse cele mai curajoase încercări, — într-un anumit sens, cutezătoare, — de a-i uni pe oameni cu ajutorul unei idei comune. Chintesenţa acesteia a devenit programul electoral al PCRM cu genericul «Moldova europeană o construim cu toţii împreună», propus în anul 2009.

În perioada de timp de la 1991 pînă atunci, aceasta a fost prima lozincă ce avea toate motivele să devină o idee care să-i consolideze pe toţi cetăţenii ţării noastre.

Bineînţeles, pentru asta, cetăţenii trebuiau să perceapă concepţia respectivei sintagme. Pornind de la faptul că şi astăzi, peste şapte ani, ea se cere să le fie explicată, esenţa sintagmei date n-a ajuns să fie înţeleasă de fiecare cetăţean al ţării. Deşi, s-ar părea, în ţara unde majoritatea familiilor au reprezentanţi care, cu o periodicitate sau alta, lucrează peste hotare, în particular — în Europa, îndemnul de a «construi Europa» la noi acasă ar fi trebuit să trezească un foarte mare ecou.

Fără pretenţii

Dar ideea onestă, însă de lungă durată în ceea ce priveşte realizarea ei de construire cu propriile mîini a unor condiţii demne de viaţă în propria ţară a cedat în faţa unor promisiuni, a căror atractivitate nu era susţinută cu nici un fel de argumente întemeiate, de a o băga pe Moldova în Europa doar cu o semnătură de condei birocratic. (Tuturor le era clar şi atunci, în 2009, că ţara noastră nu poate corespunde statutului de membru al UE pe nici un fel de criterii, dar pe toţi i-au zăpăcit exemplele României şi Bulgariei — aceste ţări doar tot nu corespundeau nici unuia din standardele europene, şi totuşi, au fost lăsate să urce în «ultimul vagon al Uniunii Europene».)

Astăzi, cetăţenilor din Republica Moldova continuă să le fie impusă «integrarea europeană», «calea europeană de dezvoltare» în calitate de principalul scop naţional, şi asta în pofida faptului că cea mai mare parte a populaţiei şi-a pierdut interesul faţă de retorica proeuropeană. S-ar putea spune că, în mod automat, din partea opoziţionarilor au apărut raţionamente cu privire la «preferinţa faţă de un vector de politică externă contrar celui european».

Şi asta e de asemenea o capcană în care societatea moldovenească este băgată de cineva din afara ţării prin gura şi cu mîinile anumitor purtători de cuvînt. Pentru că, de fapt, nu este mare diferenţă între cei care îi îndeamnă pe moldoveni să se alinieze sub drapelele altor state, — oricare ar fi acestea, — dacă, în consecinţă, drapelul statului moldovenesc ar rămîne să servească pentru cineva doar în calitate de emblemă de vasalitate.

E necesar — înseamnă că va fi…

Între timp, noi, adică societatea, am ajuns la limita extremă a existenţei. Am ajuns potrivit unor legi obiective, deoarece în cei 25 de ani trecuţi, la determinarea destinului propriei ţări, am manifestat o excepţională iresponsabilitate, lipsă de maturitate şi inconsistenţă, contînd pe oricine şi necontînd pe noi înşine.

Situaţia la care a ajuns astăzi ţara noastră este rezultatul şi plata pentru această atitudine a noastră. Totodată, e şi o şansă de a schimba starea de lucruri în care ne aflăm, conştientizîndu-ne ca un tot întreg. Pentru a supravieţui, altă soluţie nu există.