27 martie 1918 — de la republică la provincie

România a făcut cadou comunității basarabene multinaționale stare de asediu, biruri exagerate, «democrație» sîngeroasă
Anul 1918 a fost unul negru pentru istoria Moldovei. Intervenția militară, care a proclamat independența, alipirea la România, pierderea autonomiei iluzorii și transformarea ei în cea mai săracă provincie a regatului. Dar, după ce a pierdut două treimi din teritoriu, devastată de război, România, în condițiile Primului Război Mondial, pomenindu-se dezirabilă pentru părțile oponente (Antanta și blocul Austro-German), alegînd calea «jocului pe două mese», la voința celor mai puternici ai lumii, doar pentru activitatea anti-bolșevică, ruptă de la «torta învingătoare», și-a extins propriul teritoriu de două ori și s-a numit «România Mare!».

Declarînd cu succes independența Republicii Democrate Moldovenești, (24 ianuarie 1918), la scurt timp, oligarhia românească a ignorat această independență, care a devenit expresia tendinței poporului moldovenesc pentru restabilirea statalității sale multiseculare.

Diplomația românească încerca fără succes să obțină recunoașterea internațională a RDM, ceea ce ar fi scutit-o de clarificările ulterioare cu Rusia. Dar nimeni nu a recunoscut acest act. A trebuit să se facă miza pe conducerea Sfatului Țării. Liderii căruia — I. Inculeț, președintele Sfatului Țării, D. Ciugureanu, președintele Consiliului directorilor generali, P. Halippa, redactorul ziarului «Cuvînt moldovenesc» — pe 23 martie 1918 au fost invitați la ședința cabinetului de miniștri a României, unde au primit răspunsuri satisfăcătoare la toate întrebările legate de statutul RDM după aderare. Și anume, Sfatul Țării va fi desființat pentru că «națiunea este reprezentată» în ambele palate ale parlamentului, unde va fi loc și pentru reprezentanții Basarabiei; nu va fi nici guvernul Republicii Moldovenești pentru că reprezentanții ținutului vor face parte din componența consiliului de miniștri, la fel ca și miniștrii români.

Ședința Sfatului Țării a fost planificată pentru 27 martie (9 aprilie) 1918. I. Inculeț, după discursul de deschidere a ședinței, a oferit cuvînt șefului guvernului României, A. Marghiloman. Acesta a venit la ședință fiind însoțit de ministrul său militar — Harjeu și mulți alți reprezentanți ai guvernului României, inclusiv, C. Stere (la vremea sa — revoluționar rus fugit în România).

Așa deci, de la tribuna Parlamentului unui stat suveran — RM — vorbea prim-ministrul altui stat, trupele căruia au ocupat ținutul și au instaurat stare de asediu. Acest fapt a fost precedat de un spectacol care s-a dat la Chișinău și care a semănat mai mult cu un carnaval.

Trupele de ocupație românești și jandarmii s-au aranjat de-a lungul străzii, care ducea la clădirea Sfatului Țării și pe care mergeau deputații, oaspeții de onoare, generalii români, membrii Guvernului Republicii Moldovenești în frunte cu președintele Sfatului Țării I. C. Inculeț, jurnaliști români și locali și tot felul de alți curioși. La intrare stătea garda de onoare.

Așa era atmosfera pentru asigurarea «voinței libere și democratice a poporului» în ceea ce privește viitorul poporului moldovenesc creată de către «cei mai buni reprezentanți ai săi». Pe lîngă multe altele, premierul călit și demagog a spus: «Unirea Basarabiei cu România (denumirea oficială a țării — Republica Moldovenească — nu a fost pomenită, deputații din opoziție s-au trezit din amorțeală, dar nu a urmat nicio replică) trebuie să se producă doar în condițiile păstrării particularităților locale a acestui ținut […] Basarabia va păstra autonomia ținutului, propriul Consiliu, care va fi ales în cadrul alegerilor generale prin vot secret; ea va dispune de propriul organ executiv și propria administrație».

Oratorul sconta pe faptul că declarațiile lui vor genera entuziasmul deputaților. Deputații tăceau. Premierul a continuat: «Legile existente și autogestionarea locală (orășenească și zemstva) vor fă păstrate și nu pot fi modificate de parlamentul român pînă cînd la lucrările acestuia nu vor participa reprezentanți ai Basarabiei». În pofida reacției neadecvate din partea unor grupuri de deputați, oratorul conștientiza că «pune macaroane», cu atît mai mult că conducerea Republicii știa deja totul din timp dar ținea în secret. Premierul român, însă, era convins în succesul operei sale tehnice scontînd pe acțiunile ferme ale trupelor sale în caz că apărea necesitatea de a face ordine în provincia ocupată. Ulterior, de parcă pur întîmplător, A. Marghiloman a declarat: «Actualul guvern propune ca în componența consiliului de miniștri a României să fie incluși doi reprezentanți ai Basarabiei, aleși în actuala componență a Sfatului Țării».

Convinși de perspectivele roz pentru Basarabia, deputații — participanți la ședință, abia de au recunoscut înșelătoria la care s-a recurs pentru a-l înlătura din funcție pe președintele Sfatul Țării, I. Inculeț și președintele guvernului D. Ciugureanu. Era nevoie de oameni loiali românismului.

După discursul premierului român, de parcă foarte pe neașteptate, din numele blocului moldovenesc a parvenit o propunere de a-l include pe basarabeanul C. Stere în componența Sfatului Țării. Propunerea a fost susținută imediat de președintele I. Inculeț și votată. Nimic surprinzător — este o mărturie clară a faptului despre cît de «democratică» a fost procedura de completare a Sfatului Țării. Incomozii erau excluși fără votare, convenabilii — «aleși» unde-o fi. În continuare, ca-n poveste, C. Stere a fost ales în calitate de președinte al Sfatului Țării, P. Cazacu — șef al guvernului.

Au urmat lungi dezbateri în care deputații de opoziție aduceau dovezi bine argumentate referitoare la incompetența Sfatului Țării de a lua decizii referitoare la statutul Republicii Moldovenești; se cerea organizarea unui referendum. Imediat, a fost anunțată o pauză îndelungată în timpul căreia s-a întîmplat ceva neimaginabil. S-au străduit deputații-militari din blocul moldovenesc. Fără multă ceremonie, cu revolverele în mîini, ei «convingeau» pe cei care nu erau de acord. Opunerea fracțiunii țărănești a fost eliminată. În acest fel a fost obținută majoritatea necesară.

Organizatorii sesiunii nici măcar nu au avut de gînd să organizeze procesul de vot închis. Votul deschis, nominal, în prezența regimentului românesc a «gărzii de onoare» a dat următoarele rezultate: pentru — 86, împotrivă — 3, s-au abținut — 36.

În literatura istorică s-a creat impresia că în rezultatul votării a fost legalizat statutul autonom al Basarabiei în componența regatului României cu propriul parlament și putere executivă.

Însă, tot ceea ce s-a întîmplat pe 27 martie 1918 la Chișinău, a fost nimic mai mult decît un paravan pentru sustragerea atenției, întîi de toate, pe arena internațională. În realitate, nimeni nu a legalizat nimic. Nu a urmat nici un decret al regelui, nicio decizie a parlamentului.

Cercurile de guvernare din România au avut propria abordare în ceea ce privește acapararea Basarabiei. Schimbînd aliații și regăsindu-se în tabăra blocului militar Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria, în schimbul permisiunii de a ocupa Basarabia, în baza unui acord separat, România s-a obligat să transmită puterilor centrale în folosință comună Dobrogea, portul Constanța și linia de cale ferată Constanța-Cernavodă-Germania. Austro-Ungariei de a-i ceda, de-a lungul Carpaților, un teritoriu de șase mii de km pătrați.

În afară de aceasta, puterile centrale primeau, pentru 90 de ani înainte, terenurile petrolifere ale României. Pădurile și industria forestieră era transmisă Germaniei. Pînă în anul 1926, România trebuia să livreze la prețuri reduse toată producția sa agricolă doar în Germania. Suma totală a contribuției României a fost de 5 miliarde de lei.

Avînd în vedere toate acestea, nu-i nimic surprinzător în faptul că istoricii unioniști nu vizează asemenea probleme legate de 1918. În general, «jocul pe două mese» ale guvernului României nu se afișează.

Soluționînd problemele politice legate de anexarea Basarabiei, guvernul României a subordonat în totalitate economia ținutului propriilor sale interese. România și-a îndeplinit obligațiile contractuale în raport cu aliații din contul Basarabiei.

Respectiv, pe calea rechiziției în rîndul populației basarabene, în Bulgaria s-a livrat 11 milioane de tone de cereale. În Germania s-a livrat 12,5 mii de vagoane cu pîine — cu condiția că nemții vor înceta să scoată produsele alimentare din România. Mai mult decît atît, în ținutul basarabean se desfășura rechiziția forțată de grîu, vite și alte tipuri de produse alimentare pentru întreținerea trupelor românești.

Simțindu-se stăpîne, autoritățile românești au început să submineze autonomia iluzorie. A devenit clar că tot ceea ce a spus prim-ministrul României la sesiunea Sfatului Țării din 27 martie a fost minciună sfruntată, fapt ce caracteriza atît premierul «cumsecade», cît și țara pe care o reprezenta acesta.

Plătind un asemenea preț puterilor centrale pentru Basarabia revoluționară, România nu putea să-și permită să ofere libertate populației nesupuse. De aceea și acționa în acest teritoriu în baza șantajului, represiunilor, execuțiilor, demagogiei în tradițiilor colonizării secolului XVIII.

Deja pe 2 iulie, au fost dizolvate comitetele agrare create în timpul revoluției. A urmat modificarea componențelor zemstvelor, dumelor și consiliilor orășenești. Autoritățile românești au schimbat funcționarii locali pe oamenii lor, care, în regim de urgență, erau aduși din regat. Veniți în fruntea administrației locale, o armată întreagă de funcționari români, aduși în Basarabia fără nicio preselecție, s-au năpustit furios asupra provinciei, ca asupra unei prade lipsite de orice apărare. Pasiunea pentru îmbogățirea grabnică — iată de ce se ghida majoritatea dintre ei.

La Iași, trezea îngrijorare sporită activitatea comisiilor agrare și constituționale. Știind conținutul proiectelor care se pregăteau, întrucît observatorii informau guvernul, autoritățile României înțelegeau că aceste documente reprezintă pericol pentru stabilitatea politică a regatului. În numele dezvoltării «libere și democratice» a Basarabiei, pe 13 iunie 1918, guvernul României a instituit funcția de comisar militar. În această postură a fost numit generalul A. Voitoianu.

Așa cum a recunoscut unul dintre principalii slujitori ai «unirii» P. Halippa: «Toate clasele populației ținutului au fost cuprinse de indignare». Intenționat, la nivel de politică de stat, se distruge armonia legăturilor interetnice, toleranța — clădite de secole. Românii blocau locuitorii Basarabiei pe perimetre naționale de unde ieșirea era determinată prin viitoarea românizare. Către ziua desemnării comisarului militar, conform estimărilor istoricului V. Stati, în ținut fusese deplasați deja 110 mii de români pentru a contribui la procesul de românizare «pe cale democratică».

În realitate, condițiile de unire cu Basarabia, prevăzute în Declarația din 27 martie, au fost aruncate imediat la gunoi. Toată viața ținutului era reglementată de decretele regelui și comandată de comisarul militar.

De la 1 iulie 1918, printr-un decret regal, pe teritoriul Basarabiei a fost prelungită starea de asediu, ceea ce însemna cenzura presei și corespondenței, interzicerea adunărilor. În linii generale «libertatea, egalitatea și fraternitatea» erau pe față.

Starea de asediu este o formă extremă care consolidează fărădelegea pentru menținerea regimului dictatorial instaurat. Aceasta este o dovadă incontestabilă a faptului că majoritatea populației din ținut nu doar că respingea și ura ocupanții, dar și li se opuneau organizat peste tot.

La indicația lui A. Voiteanu au fost reformate miliția orășenească și județeană. În orașe, ea a fost substituită de poliția română, iar în județe — de jandarmerie. În octombrie 1918, printr-un decret regal, au fost desființate Zemstva gubernială, Uniunea Orașelor din Basarabia, organele administrației locale (dumele, consiliile ș. a. m. d.). La sfîrșitul lunii octombrie a fost pusă în aplicare legislația românească. Tot ceea ce a pălăvrăgit premierul în legătură cu autonomia, a fost spulberat cu mătura românească la gunoiștea istoriei. S-a anunțat pompos despre crearea Comitetului pentru promovarea unirii tuturor românilor într-un stat național unitar. În fruntea comitetului a fost numit P. Halippa — detestat de toți.

Cu toate acestea, realitatea a demonstrat că comunitatea basarabeană nu este chiar atît de supusă cum și-ar fi dorit autoritățile românești. Istoricii unioniști, de obicei, refuză să comenteze această situație. Pentru justificarea fărădelegii se folosește șablonul despre «pericolul bolșevismului», care, chipurile, a impus autoritățile să recurgă la măsuri severe. Dacă e să ridicăm întrebarea cui îi aparține întîietatea în sporirea popularității bolșevismului în Europa în acea perioadă, răspunsul va fi următorul — oligarhiei românești.

În condițiile în care, în organizația bolșevică de la Chișinău, creată pe 4 decembrie 1917, se numărau circa 160 de comuniști, iar oligarhia românească i-a declarat bolșevici practic pe toți țăranii și muncitorii din ținut. Îndeplinindu-și rolul de stăvilire a penetrării bolșevismului în Occident, România a păstrat Basarabia și a mai primit Transilvania și Bucovina. În acest fel, «bolșevismul» a devenit principala premisă pentru apariția «României Mari».

Cum se prezintă, astăzi, problema unirii studenților de la facultățile de istorie din Republica Moldova? Pentru a nu apărea încercări de a se abate de la dogmele stabilite, corpul profesoral este asigurat cu subvenții românești.

«Unirea României s-a obținut pe cale democratică — referendumuri, adunări de constituire», afirmă profesorul I. Agrigoroaie («Istoria românilor. Noua epocă. Chișinău, Iași 1992»). Tot el insistă pe faptul că «documentele adoptate în acest sens la Chișinău, Ciornovăț și Alba-Iulia, exprimau poziția primordială din acea epocă a națiunii românești». Cum se spune — vreți credeți, vreți — nu credeți…

Intrînd în război pentru reîmpărțirea lumii deja divizate și ajungînd la sfîrșitul războiului, ce altceva în afară de bucuria supunerii vecinilor putea să mai exprime, la acea vreme, națiunea românească? După ce a rupt o bucată solidă din torta victoriei și și-a majorat de două ori numărul populației!

Vorbind despre documentele referitoare la unire, același autor menționează: «Ele (documentele), în același timp, specificau esența dezvoltării democratice a poporului românesc cu reprezentanții altor naționalități».

Așa cum a demonstrat realitatea, «specificau» — în baza principiului «noi și ei». Ce noblețe! Moldovenii, ucrainenii, evreii, rușii, găgăuzii, bulgarii, polonezi, grecii și alți locuitori ai comunității basarabene multinaționale care nu se declarase români, au primit în dar din partea națiunii românești — stare de asediu, «democrație» sîngeroasă, au fost puși «sub paza» jandarmeriei și siguranței, au fost împînziți de tot felul de funcționari.

Din ziua instaurării «armoniei vieții» și «paradisului» în Basarabia pînă la împlinirea «jubileului» de 100 de ani de la acest act, a mai rămas un an. Dar, atrageți atenția cum s-au activizat unioniștii de pe ambele maluri ale Prutului. Ei sînt dublați de o partea a intelectualității moldovenești, cu pașapoarte românești, obsedată de românism, de asemenea, de «Sfatul Țării — 2» croit într-un cerc restrîns și plasat, din timp, pe «drumul de rezervă». Adică, peste 100 de ani, de la evenimentele tragice pentru Basarabia, există oameni care sînt gata să repete totul.

Din fericire pentru comunitatea moldovenească multi¬națională, numărul celor care așteaptă cu nesaț revanșa unioniștilor este mic, însă, acești subiecți au ambiții exagerate și nu cunosc, nu recunosc realitatea. Și nici nu acceptă faptul că lumea se schimbă.

În legătură cu acest fapt, aș vrea să mă adresez înțelepciunii moldovenilor: «Iubiți-vă Patria — Moldova! Nu vorbiți niciodată rău despre țara voastră. Rețineți-vă de la dorința infimă de a critica tot și pe toți. Este imposibil să construim un viitor mai bun fără gînduri bune despre trecut, prezent și viitor».

Piotr Boico, doctor în istorieскачать dle 10.6фильмы бесплатно