Vladimir Voronin: «Noi îi chemăm sub drapelele multisecularului stat moldovenesc pe toți cei care nu sînt indiferenți față de soarta Patriei noastre»

 

La prima vedere, se poate crea impresia că agenda plenarei de astăzi nu e una din cele mai importante și actuale. Și asta pentru că, în cei 9 ani cît la conducerea țării se află o guvernare antipopulară și coruptă, în Moldova s-a acumulat un mare număr de probleme stringente. Am în vedere și criza economică, și distrugerea sistematică a sferei sociale, și incompetența revoltătoare a Guvernului, și furtul miliardului, și corupția totală, inclusiv corupția politică, și uzurparea puterii de către gruparea oligarhică și criminală cu numele «Partidul Democrat» și de către tot felul de trădători și lachei. Să mai adăugăm la acestea trecerea la hoțescul sistem electoral mixt și, desigur, pregătirea pentru lupta decisivă la apropiatele alegeri parlamentare.

Dar Comitetul Executiv Politic al CC a hotărît să propună Plenarei CC să ia în discuție tema pericolului ce-l prezintă unionismul nici pe departe în scopul ca aici, în cercul nostru de partid, să ne convingem unul pe altul că lichidarea multisecularei statalități moldovenești prin unirea cu România, prin asimilare, iar, de fapt, prin nimicirea națiunii moldovenești, prin erodarea unei comunități unice — poporul multinațional al Moldovei, — este un lucru rău.

Lupta pentru păstrarea Moldovei, a statalității ei, asigurarea viitorului ei întotdeauna a fost o trăsătură distinctivă a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova.

Timp de 25 de ani, pas cu pas, om cu om, noi am restabilit partidul comunist anume pentru asta! Așa că nu are nici un sens să facem propagandă noi înșine în mijlocul nostru pentru ca ne da seama ce pericol prezintă pentru toți unionismul, naționalismul și extremismul. Nu avem nevoie chiar nici de retrospecțiuni istorice prolixe. Noi cu dumneavoastră și fără ele cunoaștem foarte bine că perioada de timp în care Moldova a făcut parte din componența României, — fie din 1918 pînă în 1940 sau, cu atît mai mult, — fie din 1941 pînă în 1944, — a fost una de genocid, de nimicire a poporului moldovenesc, de distrugere și degradare social-economică a ținutului. În acest sens, statistica oficială existentă șochează cu cifrele sale deplorabile. Acesta a fost timpul unei drastice dictaturi jandarmerești, al unui jaf fățiș și al împilării țărănimii, al dezrădăcinării necruțătoare a specificului poporului moldovenesc, a limbii, tradițiilor și culturii lui. A fost o încercare, — din fericire, eșuată, — a statului etnocratic roman de a extirpa însăși temelia societății basarabene, moldovenești — polietnismul și diversitatea culturală. În componența României regale, moldovenii s-au pomenit cetățeni de categoria a doua — săraci, lipsiți de drepturi și subjugați.

Mulți dintre noi cunosc textul unei cunoscute scrisori — pocăința acelor trădători din Sfatul Țării care au predat țara românilor, ceea ce astăzi se încearcă să fie categorisit ca «marea unire». Iată doar un scurt citat din această scrisoare adresată «regelui unificator» român Ferdinand I, căruia astăzi trădătorii îi înalță pretutindeni monumente: «Din nenorocire, sire, de 6 ani Basarabia este cîrmuită într-un fel în care nu pot fi cîrmuite nici coloniile negre din Africa… Sub un regim de excepție, fără nici o garanție pentru drepturi și libertăți, Basarabia e fatal lăsată pradă celei mai grozave împilări și opresiuni, care fac cu putință despuieri, bătăi și schingiuiri zilnice, dar ca pînă și asasinatele politice să rămînă fără sancțiune… Numai mulțumită regimului de excepție, care a prefăcut această țară într-un infern… s-a putut naște această «chestie a Basarabiei», care poate fi fatală». Închei citatul.

De acum atunci, cei mai înțelepți reprezentanți ai României, cei neinfluențați de propaganda ura-patriotică promovată de București, apreciau în mod adecvat deplorabilele rezultate ale «unirii». De exemplu, avocatul român Nicolae Cocea, într-un articol al său întreba au oare românii dreptul să le ceară basarabenilor să-i iubească anume pe dînșii, ci nu pe ruși? Și mai întreba ce a făcut administrația română pentru a cuceri simpatia basarabenilor, care aveau o țară liberă și cărora revoluția rusă le-a dat toate drepturile și libertățile? Și mai întreba ce au primit basarabenii în locul acestor drepturi și libertăți? Și tot el răspundea ce au primit basarabenii de la români. Au primit jandarmi! Au primit agenți ai Siguranței! Au primit toți bandiții vechii Românii!

Nicolae Alecsandri, un renumit reprezentant al Sfatului Țării, mai tîrziu devenit senator român, de acum la 7 octombrie 1918 declara că toată țărănimea basarabeană, iar asta însemnau două milioane de oameni, era din cale afară de indignată de politica promovată de politicianii românizatori. Și că, dacă la aceștia ar fi alăturată și armata cu un efectiv de 50 mii de soldați români, care nu respecta legile și jefuia tot ce i se nimerea în cale, putea fi înțeles sensul frazei care circula în societate cum că român înseamnă nu națiune, ci meserie. Potrivit spuselor lui Nicolae Alecsandri, ținutul nostru gemea de la un capăt la altul, aici prosperau fărădelegi, umiliri și batjocuri de care nu s-au întîmplat vreme de veacuri. În această situație, viața sub autocrația țaristă părea un rai. Și tot el declara că locuitorii din Basarabia sînt gata să se unească cu oricine, doar să scape de România regală.

În perioada dintre anii 1918 și 1940, au răsunat o mulțime de asemenea aprecieri ale actului unirii. În acest context, apare următoarea întrebare firească: dar unde-i acea nemaivăzută fericire a tuturor, care i-a cuprins pe toți după faimoasa unificare a națiunii românești? Unde e jubilarea? Nu e, pentru că nici n-a fost. A fost o luptă dură împotriva ocupanților români, care a început chiar odată cu primele știri despre intrarea trupelor române în teritoriul Basarabiei.

Cei care astăzi doresc «unirea» ar trebui să știe asta. Pentru că îi așteaptă aceeași soartă. Se prea poate, chiar și una mai tristă. În memoriile sale, alt deputat al Sfatului Țării, căpitanul Dumitru Mîrza, scria că vestea despre faptul că armata română a trecut Prutul și se îndreaptă spre Chișinău a avut un efect asemănător cu cel al unei explozii de bombă. Pe străzile Chișinăului puteau fi văzuți copii și bătrîni de la 10 pînă la 60 de ani cu arme în mîini, care alergau să oprească armata română.

În arhive s-au păstrat informații că avionul militar român a fost împușcat chiar din cartierele locative ale Chișinăului. În numeroasele rapoarte ale agenților Siguranței române se vorbește despre împotrivirea masivă pe care moldovenii au opus-o trupelor române de ocupație. Cu 10 ani mai tîrziu, în 1928, Petre Bajbeuc-Melicov, care și-a dat votul pentru intrarea armatei române în Basarabia, își amintea într-o scrisoare adresată încă unui trădător al poporului moldovenesc, Pantelimon Erhan, că, la intrarea în orașul Bălți, el și cei cîțiva însoșitori ai săi au fost înconjurați și reținuți de un mare număr de soldați răsculați, care intenționau să-i împuște pe loc pentru că i-au invitat în Basarabia pe români. Și doar dintr-o fericită întîmplare au fost salvați de moarte de către fostul profesor al lui Petre Bajbeuc-Melicov de pe cînd el a trăit în județul Orhei. În acel moment, acesta era președinte al Sovietului de deputați soldați și tocmai trecea pe alături în timpul cînd se pregătea răfuiala.

Anume prin împotrivirea disperată a populației poate fi explicat acel incredibil fapt că, în pofida «invitației» făcute de Sfatul Țării, pentru operația militară de ocupare a întregului teritoriu al Moldovei ocupanții au avut nevoie de mai mult de o lună! Doar în timpul asaltului orașului Bender, după cum a relatat printr-o telegramă guvernului său generalul Broșteanu, pierderile bolșevicilor au alcătuit 10 mii de morți. Desigur, acești 10 mii de oameni nu erau bolșevici. Aceștia erau locuitori din Bender, care s-au ridicat în apărarea orașului. Timp de trei zile și trei nopți, Benderul a fost supus unui masiv tir de artilerie. Ceva asemănător s-a întîmplat la Bender și mai tîrziu, în 1992, cînd succesorii ideologici ai ocupanților români au ordonat ca orașul să fie luat cu asalt. Și au făcut-o din aproximativ același motiv: să cucerească Benderul, pentru a marca pe Nistru granița viitoarei «Românii Mari».

Întregii lumi i-au devenit cunoscute răscoala de la Hotin și, mai ales, cea de la Tatarbunar din anul 1924. Pentru a le înăbuși, ocupanții români au trimis artileria, ba chiar și flota. În răsculați s-a împușcat cu proiectile chimice. Au fost omorîți mai mult de trei mii de țărani. E un moment caracteristic, care de asemenea ne face să-l comparăm cu evenimente ale zilei de astăzi. Regimul de ocupație a organizat așa-numitul «proces al celor cinci sute». Principalul scop al acestuia era de a demonstra implicarea Moscovei la organizarea răscoalei de la Tatarbunar. Dar nu au fost descoperite nici un fel de probe. În ultimă instanță, autoritățile române au fost nevoite să recunoască faptul că răscoala n-a fost inspirată de undeva din afară, ci a fost un protest de sine stătător și absolut conștient al țăranilor basarabeni împotriva insuportabilei asupriri. Aici atenționez că și astăzi orice protest împotriva actualei puteri antipopulare, care a făcut insuportabilă viața oamenilor, regimul încearcă de asemenea să-l explice prin «mîna Moscovei». Dacă e să crezi ceea ce le spun cetățenilor noștri posturile de televiziune ale acestei puteri, Moldova este invadată de spioni și diversioniști ruși, care prin toate mijloacele încearcă să pună piedici țării jefuite de propriul său guvern să meargă pe drumul care duce spre raiul româno-european. Chiar și în aceste detalii, acțiunile actualului regim uzurpator coincid în totalitate cu cele ale administrației române de ocupație, întreprinse cu un secol în urmă. Doar cu o singură diferență: că în actuala Europă și America nu s-au găsit nici pînă acum oameni cu renume mondial care să ia apărarea cetățenilor nedreptățiți și asupriți ai Moldovei.

Iar atunci, după răscoala de la Tatarbunar, în apărarea răsculaților de la Tatarbunar s-a ridicat floarea lumii civilizate — Albert Einstein, Teodor Dreiser, Bernard Show, Epton Sinclair, Henri Barbusse, Louis Aragon, Mihail Sadoveanu, Tomas Mann, Romain Rolland. În anul 1925, la Chișinău a sosit o delegație a societății progresiste din țările Europei Occidentale în frunte cu scriitorul Henri Barbusse. Delegația a obținut permisiunea să fie prezentă la procesul răsculaților. Mai tîrziu, Barbusse va scrie în cartea sa «Călăii»: «Se prea poate că eu, dacă nu aș fi revoluționar, aș fi devenit revoluționar după întoarcerea din tragicul haos care domnește în Europa de Sud».

Deci, ceea ce adepții chișinăuieni, dar și cei bucureșteni ai așa-numitei «marea unire» încearcă să ne-o prezinte ca restabilire a dreptății istorice și unificare a națiunii, iar perioada de pînă la război, cînd actualul teritoriu al Republicii Moldova s-a aflat în componența României, — ca un ceva de felul «veacului de aur», în realitate s-a menținut în exclusivitate pe seama biciului jandarmului român și a baionetei soldatului român. Acest lucru îl deducem și dintr-o relatare a adeptului și chiar ideologului unirii, Constantin Stere, membru al Sfatului Țării, cunoscut scriitor și publicist, care afirma că Basarabia se ține doar datorită armatei române, care a salvat-o de bolșevici, dar și dintr-o altă relatare, care aparține marelui scriitor american, laureat al Premiului Nobel, Ernest Hemingway: «Acum România este nevoită să întrețină cea mai mare armată activă din Europa, pentru a reprima răscoalele «nou-născuților» săi români, care doresc doar un singur lucru — să nu mai fie români».

Posibil, și astăzi se vor găsi unii sceptici și unii analiști plătiți de către democrați, care obișnuiesc să le pună pe toate la îndoială, inclusiv faptele istorice incontestabile. Aceștia pot întreba: dar în perioada ceea oare n-au fost și lucruri bune? Poate caracterul dictatorial al regimului militar de ocupație era compensat prin ceva? De exemplu, prin creșterea rapidă a economiei sau a bunurilor sociale îmbelșugate, de care puteau beneficia atunci locuitorii teritoriului ocupat al actualei Moldove?

În primul rînd, nimeni nu poate să-și îndreptățească dictatura nazistă prin progresul social-economic obținut. Exemplele lui Hitler și al lui Mussolini o confirmă întru totul. Dictatura întotdeauna rămîne dictatură, iar nazismul — nazism. Dar în situația dată nici n-a existat vreun careva progres social-economic. Toți indicatorii dezvoltării sociale și economice pe parcursul celor 22 de ani de ocupație a Basarabiei vorbesc despre o depresiune profundă. Noi în repetate rînduri am adus drept dovadă cifre strigătoare la cer. Totuși, nu ne pare de prisos să le repetăm și de data asta. Cel puțin din considerentul să ne înarmăm cu ele pentru ca, în caz de necesitate, să-i contrazicem cu ele pe propovăduitorii înveterați ai unionismului.

Deci, iată respectivii indicatori. Doar în anul 1931, în Basarabia au fost închise 47 la sută din școlile medii, iar în următorul an — încă 25 la sută. În anul 1933, au fost închise 40 la sută din spitalele existente. În ceea ce privește mortalitatea populației, conform datelor Ligii Națiunilor, Basarabia ocupa atunci primul loc în Europa. Aproape 60 la sută din noii-născuți mureau în prima lună de viață. În perioada de timp dintre anii 1922 și 1930, pentru a căuta un cîștig în altă parte, din Basarabia au plecat mai mult de 400 mii de oameni. Pe parcursul celor 22 de ani de ocupație română, prin execuțiile în masă organizate de administrația bucureșteană, au fost omorîți mai mult de 30 mii de oameni.

Și aici din nou vă atrag atenția asupra înspăimîntătoarei asemănări și coincidențe a celor enumerate mai sus cu ceea ce se întîmplă la noi în zilele de astăzi. Actuala guvernare din Moldova, care mai deține și a doua cetățenie — cetățenia română — în esența ei, este și ea un regim de ocupație, care-și exercită activitatea prin închiderea de școli și de spitale. Astăzi, noi din nou sîntem nevoiți să ne amintim denumirile demult uitate ale unor boli stîrpite în perioada sovietică. Ca și atunci, în anii 30 ai secolului trecut, migrația în masă creează și acum premise pentru o catastrofă demografică.

Mai mult decît atît, pentru administrația de ocupație, 22 de ani nu a fost timp suficient pentru a-i egala în drepturi pe proaspeții cetățeni ai României cu locuitorii așa-numitului «Vechi Regat». Atît în 1918, cît și în 1940, atitudinea față de basarabeni a fost la fel — ca față de cetățeni de categoria a doua. Din Basarabia sînt duse în regatul român toate întreprinderile industriale profitabile, iar celorlalte întreprinderi rămase pe teritoriul Basarabiei li se interzice să mărească numărul de muncitori care lucrează la ele. Între Vechiul Regat și Basarabia a fost stabilită o vamă la care trebuia să fie achitat așa-numita barieră tarifară. Comercianților locali li s-a interzis să se ocupe de comerț extern fără intermedierea unor companii bucureștene. Și aici amintesc celor care, posibil, au uitat asta: anume cu demontarea și vînzarea în România a utilajului de înaltă precizie de la întreprinderile moldovenești, inclusiv de la cele care lucrau pentru complexul militar, și-a început în anul 1991 activitatea sa prima guvernare postsovietică, cea care a venit la conducerea țării pe valul ridicat de mitingurile Frontului Popular. Nimicirea industriei, domeniu care alcătuiește baza economică a oricărui stat suveran, și atunci, și acum a fost și este pentru unioniști și ocupanți o chestiune de importanță primordială. Iar asta înseamnă nu altceva decît un indiscutabil semn al ocupației și genocidului.

Așa că în ziua de 28 iunie a anului 1940 a avut loc adevărata eliberare a Moldovei. Cei care au fost arendați astăzi în calitate de creatori de mituri povestesc cît de eroic au apărat soldații români Moldova de «ocupanții sovietici». Pe cînd documentele de arhivă constată că, de fapt, nu a fost nici un fel de «mare bătălie» pentru Moldova. În ziua de 20 iunie a anului 1940, la ora 21.45, lui Gheorghi Jukov, comandant al trupelor din regiunea militară specială Kiev, i-a fost înmînată Directiva Comisarului Norodnic al Apărării și Comandant al Marelui Stat-Major al Armatei Roșii, expediată de la Moscova cu avionul. În particular, respectiva Directivă ordona concentrarea trupelor și disponibilitatea lor ca, la 24 iunie, ora 22, să înceapă ofensiva în scopul de a izgoni armata română și a elibera teritoriul Basarabiei. Operația s-a desfășurat sub comanda personală a lui Jukov. La 27 iunie, 1940, trupele Frontului de Sud au fost concentrate de-a lungul frontierei sovieto-române, care trecea pe Nistru. Guvernul sovietic a expediat conducerii române un ultimatum în care-i cerea să elibereze imediat teritoriul Basarabiei și al Bucovinei de Nord. La 28 iunie, România acceptă ultimatumul Uniunii Sovietice și începe retragerea trupelor sale. La ora 11 a aceleiași zile, Gheorghi Jukov trimite armatei sale următoarea directivă: « Guvernul României a acceptat să părăsească în mod benevol Bucovina și Basarabia și să retragă trupele române peste Prut. Misiunea trupelor Frontului de Sud este următoarea: a înainta rapid spre rîul Prut și a statornici teritoriile Bucovinei și Basarabii ca teritorii ale URSS». La ora 14.00 a aceleiași zile, trupele sovietice trec rîul Nistru.

Ca să ne fie clar cît de repede și fără de nici o împușcătură ocupanții români s-au retras de pe teritoriul actualei Moldove, e suficient să amintim doar un singur fapt. De acum la 4 iulie, Gheorghi Jukov primea parada militară în piața centrală a Chișinăului. Se mai cunoaște că Armata Roșie, care înainta în adîncul teritoriului eliberat, a fost întîmpinată călduros de către populația locală. Fără nici o exagerare, în fiecare localitate ostașii sovietici erau cu entuziasm întîmpinați cu flori și cu pîine și sare.

A doua venire a așa-numiților frați eliberatori s-a întîmplat exact peste un an, la 22 iunie, 1941. «Marea Românie» din nou a fost renăscută, de data asta sub drapelele naziștilor, în uniforma dictaturii militare fasciste a sîngerosului mareșal Antonescu. În sfîrșit, Bucureștiul a reușit să-și satisfacă excesivele sale pofte geopolitice. Teritoriul acestui pseudostat cuprindea nu numai teritoriul Basarabiei, ci și o parte a Podoliei ucrainene și Odessa, unde se afla capitala zonei de ocupație Transnistria. Din fericire, această «unire», a doua, a durat relativ puțin timp — doar trei ani: din 1941 pînă în 1944. Cu regret, în rezultatul ei, Moldova a rămas ruinată și cu 300 mii de cetățeni omorîți de regimul fascist al lui Antonescu. Sîntem consternați de faptul că acest mareșal sîngeros, de la care Hitler le sfătuia să ia exemplu pe alte marionete ale sale, astăzi este idolul la care se închină unioniștii de pe ambele maluri ale Prutului. După asta, mai are cineva dubii referitor la faptul la ce ne putem aștepta de la noua «unire» care ni se impune, dacă simbolul ei este acest călău nazist?

Toate acestea, și multe altele, ne sînt cunoscute. În acest context, cuiva s-ar putea să-i apară următoarea întrebare: odată ce noi posedăm argumente convingătoare privind sursele și consecințele unionismului, a fost oare necesar să întrunim un for de partid atît de reprezentativ, precum este Plenara Comitetului Central?

Da, a fost necesar. Noi pur și simplu sîntem obligați să facem o analiză minuțioasă a situației create în țară, pentru ca, în baza acestei analize, să elaborăm un șir de măsuri și acțiuni în scopul de a opune rezistență acestui pericol unionist. Pericol care, ca niciodată pînă acum, se prezintă ca unul absolut real. Și asta nu doar pentru că se apropie rușinoasa dată de 27 martie, data centenarului trădării Patriei și începutul primei ocupații românești a țării noastre. Acesta e mai degrabă un motiv.

Noi cunoaștem foarte bine faptul că naziștii de toate soiurile, fiind de natură obscurantiști, au înclinare spre mistică, spre ezoterică. Ei cred în magia artefactelor și a datelor rotunde. Pentru ei, centenarul «unirii» este un motiv pentru posibilitatea unei revanșe. Dar însăși revanșa o pregătesc cu totul alți oameni și în cu totul alte locuri. Și aceștia nu sînt niște mistici smintiți și înrăiți, ci niște pragmatici reci și plini de cinism, care tratează chestiunea lichidării statalității moldovenești în mod temeinic, în acest scop folosind abil instrumentarul mediatic, precum și cel administrativ-organizatoric pe care l-au concentrat în mîinile lor.

Chiar și o analiză superficială constată o abordare sistemică a pregătirii operației de nimicire definitivă și irevocabilă a statului Republica Moldova. Anume această modalitate sistemică și acest pragmatism fac ca acest pericol să fie real. Noi sîntem convinși de faptul că în spatele aparițiilor din cînd în cînd ale caraghioșilor unioniști locali, care au misiunea să creeze un fundal informațional compact cu respectiva temă, se află actuala noastră guvernare. Guvernare într-atît de nerușinată și lipsită de principii, încît e gata să distrugă și să trădeze propriul stat. Despre motivele care împing actualul regim mafiot să facă acest lucru vom vorbi un pic mai tîrziu. Deocamdată însă, vom porni de la asta ca de la un dat, adică de la o realitate existentă.