Antioh Cantemir… — cel ce și-a găsit fericirea alături de muză

 

Pe lîngă asta, anume el, — Antioh Cantemir, — fiu al domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir, care, după cum cunoaștem din istorie, a făcut parte din persoanele apropiate ale țarului rus Piotr cel Mare, a adus o considerabilă contribuție la stabilirea unor trainice relații diplomatice între Imperiul Rus, Marea Britanie și Franța, unde el a fost ambasador…

Belinski l-a caracterizat pe Antioh Cantemir în felul următor: «Acest om, dintr-un instinct fericit, primul în Rusia a împreunat poezia cu viața. Pe parcursul activității sale, el nici pentru o clipă nu se îndepărta de viața reală. Chiar și aflîndu-se departe de patria sa adoptivă, de Rusia, era cu gîndul doar la ea, cugetînd cum să-i slujească mai bine, cum, prin ironie înțepătoare sau prin propagarea iluminismului, să dezrădăcineze din viața ei acele vicii care întristau nemărginit sufletul lui sensibil și iubitor».

Pentru noi, acei oameni instruiți care trăiesc astăzi în Moldova, numele și cauza lui Antioh Cantemir este legat, în primul rînd, anume de indiscutabilul fapt istoric al prezenței lui în procesul de iluminare în Europa. Și mai este legat de memoria tradiției continuării faptelor lui Piotr cel Mare, cea care este una din verigile începătoare ale indestructibilei tradiții istorice a prieteniei și colaborării poporului moldovenesc cu cel rus.

În zarva și deșertăciunea harababurii politice din aceste zile de toamnă, în situația unor inabile încercări ale coaliției guvernante de a direcționa torentele informaționale fabricate de mass-media care deservesc clanurile oligarhice în albia unei rusofobii primitive, este important nu numai să ne amintim despre tatăl și fiul Cantemir, ci și să facem o apreciere modernă și obiectivă a activității pămînteanului nostru, care, din voia istoriei, a devenit primul poet satiric în marea literatură rusă.

Antioh Cantemir a trăit o viață relativ scurtă și cu nu prea multe bucurii. Fiind fiul domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir, care și-a legat destinul său politic cu numele și cauza țarului reformator rus Piotr cel Mare, Antioh Cantemir ca și cum a continuat acea perioadă fără de noroc, care a început în viața neamului Cantemireștilor în anul 1711. Anume în acel an în care armată rusă comandată de însuși Piotr I a suferit înfrîngere în lupta cu trupele otomane, după care a fost nevoită să se retragă din Țara Moldovei.

Totodată, au suferit înfrîngere și au eșuat și planurile lui Dimitrie Cantemir cu privire la protectoratul și autonomia principatului sub sceptrul lui Piotr, de asemenea și la statornicirea în principat a succesiunii dinastiei Cantemir. Într-o asemenea situație, acum s-ar spune că el, constrîns de împrejurări, a fost nevoit să-și părăsească baștina și, împreună cu numeroșii boieri din anturajul său, împreună cu familia și cu întreaga curte, să plece într-o emigrație forțată.

«Eu mai degrabă voi ceda turcilor tot pămîntul care se întinde pînă la Kursk, decît să-l predau pe principele care a jertfit pentru mine întreaga sa avuție. Pierderea ți-o poți reîntoarce cu arma, pe cînd cuvîntul ce ți l-ai încălcat nu-l mai întorci cu nimic. Să-ți calci propria onoare e același lucru ca și cum nu ai fi țar», a spus Piotr cu referire la Dimitrie Cantemir.

În situația dată, Piotr l-a și răsplătit cu dărnicie pe tatăl lui Antioh Cantemir pentru pierderea scaunului de domnitor al principatului și pentru pierderea întregii sale avuții. Țarul rus i-a oferit lui Dimitrie Cantemir titlul de mare cneaz al Imperiului Rus, o pensie anuală de 6 mii de ruble, mai multe moșii lîngă Harkov, în județele Moscova și Sevsk, precum și o casă la Moscova.

Copilăria sa, viitorul diplomat și poet satiric a trăit-o într-o atmosferă familială plină de dragoste, dar și de o organizare strictă a timpului și o instruire serioasă. Cneazul Dimitrie Cantemir fiind el însușii un om cu înclinare spre științe și studii, considera extrem de necesar și important factorul educației și instruirii copiilor săi în condiții casnice. Dar, dintre toți copiii, doar fiul Antioh și fiica Maria au îndreptățit așteptările tatălui lor.

Ceilalți, — Constantin, Serghei și Matvei, — ca și cum în ciuda voinței părintelui lor, duceau o cu totul altă viață, care în nici un fel nu ținea de studii și nici de cercetări științifice. Constantin și-a cucerit «faima» de chefliu și cartofor. Modul de viață pe care-l ducea Matvei era unul obișnuit. Serghei în tinerețe s-a dedat tuturor plăcerilor mediului său, la o vîrstă destul de tîrzie s-a căsătorit foarte reușit, încheindu-și viața ca un domn respectabil.

Pe cînd Antioh și Maria Cantemir în deplină măsură se puteau numi pe sine copiii celui care a fost unul dintre cei mai învățați oameni ai timpului său. Cu toată bunăvoința împăratului Piotr cel Mare, plecarea impusă de împrejurări în Imperiul Rus nu i-a adus familiei Cantemireștilor nici liniște sufletească, nici adevărată bunăstare. Ajungînd în rîndul celor mai înalți demnitari ai statului, Cantemir a nimerit în mediul unor intrigi subtile și al unei lupte neîncetate pentru influență la curtea domnească. Răuvoitorii și invidioșii îi puneau numeroase piedici, ceea ce întrucîtva a grăbit plecarea lui în lumea celor drepți, cauzată de agravarea unei boli cronice.

Unul din aceștia, intrigantul și uzurpatorul cneaz Dmitri Golițîn, i-a făcut multe pacoste și lui Antioh Cantemir. Una din ele este următoarea: după moartea lui Dimitrie Cantemir, ca urmare a unei iscusite și întortocheate combinații urzite de acest cneaz, Antioh Cantemir a fost lipsit de moștenirea tatălui său și îngrădit considerabil în aspect material. Dar capacitățile excepționale, caracterul binevoitor și orizontul său larg l-au ajutat pe Antioh Cantemir să-și facă prieteni și protectori în rîndul oamenilor cu influență în imperiu. Principalul din aceștia s-a dovedit a fi unul cu renume — Feofan Procopovici. Fruntaș în domeniul activității religiei ortodoxe, sprijinitor al reformelor lui Piotr cel Mare, politician influent, Feofan Procopovici poseda el însuși înclinații literare. Și cînd în anul 1729 a apărut prima satiră a lui Antioh Cantemir, «Învățături pentru ponegritori», Feofan Procopovici imediat i-a dat o înaltă apreciere.

La trei ani după moartea tatălui său, Antioh, pe atunci sublocotenent în regimentul Preobrajensk, se afla la Academia de Științe a Rusiei, unde frecventa lecțiile lui Bernulli, Bayer și Gros. Anume de acea perioadă (anul 1726) ține începutul activității literare a lui Antioh Cantemir. El a alcătuit «Simfonie la Psaltire» — o sistematizare a cugetărilor luate din Psaltire, care înlesnea aplicarea lor în scopuri practice. Manuscrisul lucrării sale, însoțit de o dedicație, autorul l-a oferit împărătesei Ecaterina I și în următorul an cartea a fost tipărită cu un tiraj de 1250 de exemplare.

În același timp, Antioh Cantemir se ocupa cu multă rîvnă de traduceri și compunea cîntece de dragoste. Pe atunci, societatea rusă traversa perioada unei reacții haotice și dureroase. După moartea lui Petru I, reformele lui au fost stopate. La curte domnea o atmosferă de confuzie și intrigi. Avînd o atitudine plină de simpatie față de moștenirea și spiritul transformărilor inițiate de Petru I, Antioh Cantemir în mod conștient a aderat la un cerc îngust de persoane în fruntea căruia se afla Feofan Procopovici.

Starea de spirit a acestui cerc de oameni și-a găsit reflectare în Satira I și Satira II pe care le-a scris Antioh Cantemir și care, în anul 1729, s-au răspîndit în manuscris la Moscova și la Petersburg. Cu mai mare drept decît Iuvenal, autorul ar fi putut spune că poet satiric l-a făcut «timpul», și asta pentru că nici în caracterul său — calm și blînd, nici în cugetul său — contemplativ și meditativ, nu existau predispoziții pentru acea energie a sentimentului de indignare și pentru acea atitudine pătimașă față de faptul concret, fără de care nu poate să existe un poet satiric.

Tristețea în fața decăderii inițiativelor lui Piotr I, dorul de acel «veac de aur în care a trăit înțelepciunea», zîmbetul ironic, — ba amar, ba plin de dezgust, — deseori îi înlocuiesc patosul pur satiric. Numeroasele preluări de la Iuvenal, Horațiu, Persii și Bouallaud autorul nici nu se gîndește să le voaleze, dar în chipurile celor care ponegresc procesul de iluminare a societății persistă trăsături copiate, cum se zice, din natură, iar în descrierea științei care umblă «în zdrențe» este evidentă conștientizarea într-un mod original a realității de către însuși Antioh Cantemir.

Satirele lui Cantemir au fost salutate de predislovii semnate de Feofan Procopovici și Feofil Krolik, prefect al Academiei Zaikonospask. La începutul anului 1731, autorul (avea doar 23 de ani!) prezintă noi lucrări — Satira IV și Satira V (prima din ele conține o adresare a autorului față de muza sa, enunțînd poziția civică a acestuia).

În ultimele satire, chipurile zugrăvite comportă un caracter abstract, filosofic, însă, totuși, cititorul atent, — contemporan al autorului, — a putut cu ușurință să întrevadă aluziile la intrigile politice ale unor demnitari la curtea țarului, — intriganții Menșikov, Osterman, Raguzinski și alții, — care au băgat scaunul imperiului într-un șir de «revoluții de palat».

Prudența a fost o trăsătură moștenită de Antioh de la tatăl său, și anume ea a constituit acel colac de salvare care îl menținea pe poetul satiric pe linia de plutire, astfel ca să poată rezista în fața pericolului de răzbunare din partea uzurpatorilor influenți și a marilor demnitari de la curte. Un monument al atitudinii pline de venerație a lui Antioh Cantemir față de memoria lui Piotr cel Mare este poemul său «Petrida sau Descriere în stihuri a morții lui Petru cel Mare, împăratul întregii Rusii» (1731), în care, deși versurile par greoaie, lirismul sincer al autorului este evident.

Domnia împărătesei Ana Ioanovna a fost o nouă epocă în biografia lui Antioh Cantemir. Atunci cînd s-au manifestat pretențiile oligarhice distructive pentru tron ale membrilor Consiliului Suprem — stratul superior al aristocrației țării, el a aderat cu toată fermitatea la adversarii acestora, a adunat semnături de la ofițerii din regimentul Preobrajensk, i-a însoțit pe liderii opoziției, Cerkaski și Trubețkoi, în palatul noii țarine; peniței lui îi aparține adresarea pe care ulterior nobilimea i-a prezentat-o noii împărătese.

Acest spirit activ a fost condiționat în primul rînd de aspirația de a se pune în siguranță în fața puternicilor pizmași, care au otrăvit și viața tatălui său, cneazul Dimitrie Cantemir. Împărăteasa a apreciat contribuția tînărului cneaz la instaurarea ei pe tronul imperiului și recunoștința ei pentru asta s-a exprimat în oferirea unui nou serviciu, acesta manifestîndu-se în modul cel mai benefic atît în starea materială, cît și în cariera lui Antioh Cantemir.

La sfîrșitul anului 1731, la vîrsta de 23 ani, Antioh Cantemir este numit de către împărăteasă rezident diplomatic la Londra. Aflarea timp de șase ani în Anglia a fost pentru Antioh Cantemir o bună școală în diplomație. Sosind imediat în această țară necunoscută (limba căreia nu o cunoștea și pe care a însușit-o aflîndu-se în postura de ambasador), fără existența unei tradiții diplomatice în relațiile acestor două țări, fără un predecesor care ar fi putut să-l ajute să cunoască situația și să-i facă o caracteristică a persoanelor de frunte din această țară, Antioh Cantemir, după cum au recunoscut înșiși englezii, a cucerit respectul și lauda tuturor datorită înaltelor sale calități morale, care i-au permis să-și exercite misiunea de diplomat cu mult mai multă sinceritate și onestitate decît se obișnuia în acele timpuri. El în mod impecabil apăra interesele imperiului, deși vedea o tendința clară a politicii britanice de a nu admite participarea Rusiei la treburile continentului european.

În legătură cu schimbările intervenite în politica externă rusă, în septembrie, 1738, Cantemir este transferat la Paris. După unele neînțelegeri și coordonări, în decembrie, 1738, a avut loc acreditarea și primirea de către regele francez a noului ambasador al Rusiei în Franța. La Paris, Antioh Cantemir s-a cufundat în atmosfera noilor curente ale secolului iluminist. El a întreținut relații cu cei mai renumiți iluminiști și savanți ai acelor timpuri: Montesquieu, Mably, Mauperton, Voltaire, Diderot, care, fiind ei înșiși cei mai eminenți oameni ai timpului său, vedeau în persoana lui Antioh Cantemir un interlocutor egal cu ei în cunoștințe și spirit. El participa la discuții, traducea în limba rusă operele multor autori francezi. Cu regret, aceste lucrări ale ambasadorului rus la Paris au dispărut fără urmă.

E necesar să spunem că, în opoziție cu mintea sclipitoare și rapidă, sănătatea fizică a lui Antioh Cantemir era slabă din copilărie. Aflarea sa în funcția de ambasador al Rusiei în Franța într-o perioadă întrucîtva complicată pentru relațiile ruso-franceze și o boală de ochi care progresa — consecința variolei, de care a fost bolnav în copilărie, i-au zdruncinat definitiv sănătatea. Ajuns în această stare, el n-a mai putut face față responsabilei sale misiuni, care îi solicita eforturi peste puterile sale, și s-a îmbolnăvit. 

 

Destinul lucrărilor lui Cantemir din perioada pariziană s-a dovedit a fi nefavorabil. Aproape toate traducerile s-au pierdut fără urmă. Este vorba despre operele lui Epictet, despre «Scrisorile persiene» ale lui Motesquieu, pe care Cantemir îl cunoștea personal, despre opera lui Fontainelle «Diversitatea lumilor». Nici una din ele n-au văzut lumina tiparului, iar destinul manuscriselor este necunoscut. Este cunoscut doar un fragment din ultima operă tradusă. În schimb, de editarea traducerii epistolelor lui Horațiu, lectura preferată a lui Cantemir, a reușit să aibă grijă chiar el, așa încît ea a fost scoasă de sub tipar în anul 1744 împreună cu un articol despre versificare.

Uneori, Cantemir folosea un pseudonim, — Hariton Makentin, — acesta reprezentînd anagrama prenumelui și numelui său. Traducerile lui Cantemir sînt valoroase în calitate de mărturie a unei munci asupra limbii literare ruse de la începutul secolului XVIII, pe atunci insuficient de dezvoltată și destul de săracă pentru a putea exprima în deplină măsură idei abstracte. De rînd cu fabulele și epigramele pe care le-a scris, satirele lui Antioh Cantemir sînt importante mai degrabă pentru caracteristica personalității poetului și a epocii lui în ansamblu.

O altă cauză a neviabilității creațiilor lui a fost și insuficiența unei surse vii de vorbire. «Nu sînt rus de origine», spunea el însuși despre sine, de aceea nu poseda un potențial creativ de tipul celui care s-a manifestat atît de viguros, de exemplu, în lucrările lui Lomonosov, acesta arborînd drapelul unei versificări inovative și mergînd mult mai departe decît predecesorul său, Antioh Cantemir.

Cu toate acestea, știința literaturii l-a recunoscut pe Antioh Cantemir drept primul poet al noii literaturi ruse de după epoca lui Piotr cel Mare, care primul dintre literații ruși a conștientizat poziția sa civică și misiunea creatoare individuală în dimensiunea întregului proces literar mondial, în limitele concepției specifice secolului XVIII, acesta fiind preluat de ruși de la iluminismul francez timpuriu. Datorită creației lui, poezia rusă din secolul XVIII și-a extins considerabil cercul de nume literare și n-a rămas izolată de tradițiile occidentale contemporane ei.

În total, Antioh Cantemir a scris 9 satire, dintre care cele mai cunoscute sînt următoarele: «Spre invidia nobililor răutăcioși», în care își bate joc de nobilii ce și-au pierdut cumsecădenia de altădată și s-au înstrăinat total de cultură; «Despre diferența între patimile omenești» — un fel de epistolă adresată arhiepiscopului Feofan Procopovici, în care autorul demască toate păcatele și patimile urîte ale înalților slujitori bisericești; «Despre adevărata fericire», în care filosoful Antioh Cantemir, la fel precum și înțeleptul lui părinte, meditează asupra veșnicelor probleme ale existenței omului și dă un răspuns ce pare a fi actual și pentru zilele noastre: «E fericit în viață doar acela care se mulțumește cu puțin și trăiește în pacea sa».

Zavistnicii și răuvoitorii care au amărît și viața tatălui lui Antioh, cneazul Dimitrie Cantemir, nu s-au lăsat de veleitățile lor nici după moartea poetului satiric, în ale cărui opere ei și-au întrevăzut foarte clar schițele portretului lor, făcute fără nici o retușare. Ei, printr-un oarecare abat cu numele Venuti, au răspîndit clevetirea că Antioh Cantemir avea înclinație spre beție peste măsură și tot timpul său liber și-l petrecea în căutarea unor femei desfrînate. Dar asta nu se îmbină în nici un fel cu tot ceea ce cunoaștem noi despre Cantemir și vine într-o contradicție categorică cu faptele confirmate din viața lui, acestea, după cum reiese din ele expuse mai sus, fiind de o cu totul altă natură.

Se cunoaște că la Londra permanent a avut doar o prietenă de viață, despre care povestea cu multă dragoste în scrisorile adresate surorii sale. La Paris, el și-a legat viața cu o doamnă ce se numea D’Anglebere, care i-a dăruit doi copii (cei drept, ei au plecat timpuriu din viață) și care, nu la mult timp după moartea lui Cantemir, s-a căsătorit a doua oară, făcînd și cu al doilea soț un cuplu fericit. În afară de asta, se cunoaște bine și faptul că Antioh Cantemir, avînd posibilitate să se afle permanent în strălucita și tumultuoasa societate pariziană și să participe la distracții dubioase, evita această posibilitate, ducînd un mod de viață retras și participînd la careva recepții ori serbări doar în cazurile în care asta i-o cereau obligațiile sale oficiale.

În opinia generală a biografilor onești, dacă se întîmpla ca Antioh Cantemir să-și facă rău sie prin ceva, era vorba despre o permanentă și excesivă muncă intelectuală. Cît de mult prețuia cneazul acest gen de muncă, nevăzînd pentru sine o altă, mai importantă, sarcină în viață, indică și faptul că, doar cu cîteva zile înainte de moartea sa, simțind că nu mai poate să facă această muncă, a recunoscut că starea sa este disperată. «Nu mai pot să citesc — înseamnă că mor», a rostit cu voce obosită fiul unui tată eminent, iluministul și diplomatul Antioh Cantemir, care a cunoscut puțină fericire în viața sa și care a considerat că cel mai bun fel de a-și petrece timpul este scrierea unor ode satirice…