Un
om adevărat trebuie să fie, în primul rînd, responsabil și devotat Patriei. Nu tot tineretul, din ziua de astăzi, știe ce înseamnă asta…
Istoria de
viață a Claudiei Mihailovna Beleanski, în mare parte, este asemănătoare cu cea
a copămîntenilor ei din aceeași generație. Războiul a găsit-o în satul natal —
Pokrovka din regiunea Odessa. Pe atunci, era încă o fetiță, nu împlinise nici
12 ani. Satul este
mic, mai degrabă o gospodărie cu 30 de case. Atunci cînd s-a anunțat începerea
războiului, nimeni nici măcar nu înțelegea despre ce este vorba pînă cînd
fasciștii nu au demarat bombardarea aerodromului amplasat la 8 km de Pokrovka.
Copiii
curioși alergau să vadă ce se întîmplă — așa a avut loc prima cunoaștere a
războiului. Apoi, au apărut soldații răniți…
Prima
confruntare cu războiul
Claudia Mihailovna își amintește că în acea noapte luna era plină. Copiii au
fost adunați de profesoara — Olga Vasilievna Zolotuhin care i-a rugat să aducă
ceva comestibil pentru soldații răniți. Colhozul era sărac, însă, cîte ceva s-a
găsit.
Răniții erau aduși
cu patru căruțe pînă la stația Cercul vesel. Unul dintre căruțași s-a
îmbolnăvit, iar tatăl Claudiei — muncitor de rînd în colhoz, dar care se
pricepea la toate, a fost rugat să-l înlocuiască și să mînuiască căruțele pînă
la Veliko-Mihailovsk. Familia nu l-a mai văzut niciodată… Nu se știe nici ce
s-a întîmplat cu răniții. În acest fel războiul a provocat prima rană foarte
adîncă…
Peste cîteva zile,
pe drumul de lîngă sat au trecut nemții pe motociclete. Ei nici măcar nu s-au
oprit. Țăranii săraci din cătun nu prezentau interes pentru ei, deși, odată,
nemții au luat de la o familie săracă — care trăia într-un serai, unicul lor
porc — cea mai mare avere pe care o aveau. Peste cîteva zile au venit românii —
aceștia se arătau mai des, și-au instalat puterea și erau plini de dispreț.
Fără nici un motiv puteau să lovească cu biciul, așa cum s-a întîmplat cu
prietena Liusea. A fost lovită pentru nimic, abia de și-a venit în fire. S-a
ascuns mult timp în lanul cu porumb, se temea să iasă. Unde mai pui că
românilor le plăceau găinile, duceau cu ei atît ea cîte reușeau să prindă. Nu
puteai ține pîinea în casă, luau și ultima bucățică.
Nu toți
revin
O perioadă, familia
Claudiei Mihailovna a locuit la Tiraspol, în casa bunicii. Ulterior, cînd
Tiraspolul a fost bombardat iar nemții alungați din cetatea Bender, ei au fost
evacuați în satul Casel — unde se afla așezarea nemților, așa cum îi numeau
atunci «nemții noștri». «Nemții noștri» au fost duși cu forța în Germania, iar
casele au rămas pustii.
În Casel a fost
fondat un spital. Copilele măricele, deja, încercau să dea o mînă de ajutor
asistentelor medicale, spălau bandaje, contribuiau la combaterea păduchilor,
spălau răniții pe cît era de posibil acest lucru. Apoi, sora cea mare — Zina —
a plecat pe front. Ea avea o sănătate șubredă, însă, își exercita de minune
meseria de soră medicală.
Femeia își amintește
cum în Pokrovka, satul cufundat în livezi de vișine, cantonau piloții. Doar
două avioane de mici dimensiuni — botezate mai tîrziu — kukuruznik. În fiecare
seară acestea decolau în misiuni de luptă. Însă, piloții respectau o regulă:
înainte de zbor, medaliile și ordinile trebuiau să fie curățate, iar gulerașele
spălate. Fetele îi ajutau să facă aceste proceduri importante, iar militarii le
serveau cu borș fiert de campanie. Iar atunci cînd soldații decolau în misiuni
de lupă, tinerilor nici prin cap nu le trecea că ar putea să nu revină toți.
Claudia a întîlnit
Ziua Victoriei pe cîmp — la culegerea strugurilor. Fetele mergeau organizat pe
cîmp, au văzut că din Veliko-Mihailovsk au poposit reprezentanții conducerii,
s-au speriat că vor fi certate pentru marșul cu patos și au fugit repede în
cîmp… Iar seara s-a aflat că războiul s-a încheiat. În acea zi era destul de
frig, ploaia a spălat drumurile, însă, bucuria era fără margini! Acum, din
Pokrovka natală nu au rămas decît casele în ruine. Acum cîțiva ani a murit
ultima localnică…
La capătul
pămîntului
Bunica tinerei
Claudii a lăsat moștenire la Tiraspol două odăi. Aici s-a și mutat familia
femeii după război. Și Zina a revenit de pe front. Firava și muncitoarea
Claudia s-a angajat în comerțul militar, nu se ferea de nicio sarcină și pentru
sîrguința sa, în repetate rînduri, i s-au decernat diplome. Odată, în loc de
premiu, Claudia a primit o pereche de pantofi. Păcat că-i erau puțin mii — așa
că i s-a dat în loc crupe de porumb.
Mai tîrziu, tot
aici la Tiraspol, pe strada Pokrovski, unde serile se plimba tot orașul, ea l-a
cunoscut pe viitorul ei soț — Nicolai. Pe atunci el era administrator de
cantină. El a cucerit-o pe Claudia prin seriozitatea lui. Frumos, calculat, cu
statut, atent, încălțat în cizme ideal de curate — el a devenit pentru ea
întruchiparea siguranței. Claudia, niciodată, nu a regretat pentru alegerea
făcută. Nicolai era fiu de minier din regiunea Lisiceansk. A fost înrolat în
armată în anul 1944, a eliberat Chișinăul, a încheiat războiul în România, la
Constanța. Pentru el era o bucurie imensă faptul că ziua lui de naștere
coincidea cu ziua eliberării Chișinăului.
Pe vremea lui
Hrușciov, cînd se reducea contingentul militar, foștii militari rămîneau în
afară. Fără loc de muncă a rămas și fostul artilerist — Nicolai Beleanski. Însă, în perioada uniunii sovietice, oamenii harnici și
onești nu stăteau mult timp fără muncă. Claudia Mihailovna își amintește de
ziua în care colonelul Bomejko a venit la Tiraspol pentru a selecta militari
pentru serviciu la graniță. Nicolai Ivanovici a fost candidatura potrivită.
Circa un an, cuplul
Beleanski a locuit la Cahul, unde capul familiei își făcea serviciul în
comandament, ulterior, el a fost trimis la Ungheni și numit în funcție de
vicedirector al punctului de frontieră, apoi — șef al punctului de frontieră la
Medeleni. Timpul a trecut, oarecum, repede… În anii 60, Nicolai Beleanski a
fost cantonat în Kamceatka. Iată așa au plecat la «capătul pămîntului» cu copii
mici. Acolo, în zăpezi, fără vitamine și aromele obișnuite ale pămîntului
moldav, am trăit patru ani.
După Kamceatka,
familia Beleanski a revenit în Moldova, din nou, în raionul Ungheni la punctul
de frontieră din apropierea satului Costuleni, unde familia a locuit 16 ani.
Locurile erau frumoase, însă, electricitate nu era, condițiile de viață — mai
rău că nici se poate. Nicolai Ivanovici ținea mult la serviciul să de
frontieră. Cum poate fi una ca asta — la capătul pămîntului, în Kamceatka
îndepărtată este electricitate, dar în Moldova intens populată –nu-i? A bătut
la ușa tuturor instanțelor și problema a fost rezolvată.
— În anii de
activitate, Nicolai Ivanovici nu a primit nicio mustrare, doar recunoștință.
Era foarte corect în toate privințele, nu servea. Totodată, era un adevărat
comunist și dacă toți erau ca el — toate aveau să fie altfel — spune Claudia
Mihailovna. — Un comunist, în primul rînd, trebuie să fie un om responsabil,
așa cum a fost soțul meu. El se simțea responsabil pentru munca sa, pentru
oameni. Nu a plasat nici un soldat la caraulă — educa prin muncă. Plus la asta,
era foarte devotat Patriei. Nu toți tinerii de astăzi știu ce înseamnă asta.
Nicolai Beleanski
își exercita cu demnitate munca. S-au făcut grăniceri ginerii lui și trei
nepoți. Așa că, atunci cînd bărbații se adunau la un loc, aveau despre ce
discuta.
Familiile
se țin pe femei
Claudia Mihailovna
a trăit alături de soțul ei 63 de ani. Acum patru ani, el a plecat în lumea
celor drepți. Potrivit ei, secretul unei vieți de familie fericite constă în
respectul și înțelegerea reciprocă. În toți acești ani, ea a fost un suport de
nădejde pentru soțul ei. Îl aștepta acasă cu cina pe masă, a educat fetele, a
avut grijă de el, l-a protejat. Așa și se cuvine să fie soțiile militarilor.
Familiile militarilor se țin pe femei, de altfel, ca și celelalte familii. Iar
soții sunt exemple demne de urmat pentru copiii lor.
Asemenea oameni
minunați, cum este Claudia Beleanski, au trecut prin teribilii ani ai
războiului, a trecut prin foame, după care au restabilit țara imensă. Ei au
înfruntat curajos toate greutățile sperînd că, în viitor, totul va fi bine.
Însă prea puține lucruri bune pentru ei au mai rămas în țara noastră. Pentru
Claudia Beleanski — familia mare și prietenoasă. În acest sens ea este o femeie
bogată — are patru nepoți, cinci strănepoți și chiar un străstrănepot Curajoasa femeie nu se
plînge, își duce cu demnitate anii în spate, îi este dor de soț, se bucură de
succesele celor apropiați. Îi pare foarte rău că, în aceste vremuri tulburi,
oamenii trebuie să supraviețuiască. Mai este tristă și pentru faptul că actuala
guvernare nu a păstrat pacea și moștenirea bogată care a fost agonisită, prin
munci grele, apoi — prin sînge, de cîteva generații la rînd.
Natalia Ustiugova
скачать dle 10.6фильмы бесплатно