Căutați adevărul la sat

Țăranul moldovean nu s-a dezobișnuit să gîndească corect. Cei care guvernează țara ar trebui să le ceară mai des sfaturile

…L-am telefonat și i-am spus că merg la el și am să-i fac o poză, să se pregătească puțin. «Nu poți să ieși afară pe căldura cea mare, mai bine vin eu la tine!» — a răspuns badea Toader. Și peste 15 minute am auzit în poarta casei mele soneria de la bicicletă. Nu m-aș fi mirat dacă acest om nu ar fi împlinit, recent, 73 de ani.

Cum au împărțit un televizor la nouă

Toader Pușcă a venit pe lume într-o familie cu mulți copii. Tatăl lui — Gheorghe, anume din acest motiv nu a fost luat pe front, dar el lucra pentru front. În colhozul Kalinin, din componența căruia făceau parte satele Seliște și Ciutești, era cunoscut drept un muncitor sîrguincios și bun familist. Iar Toader, la fel ca și frații și surorile lui, a început să lucreze în cîmp încă de mic copil. În acele vremuri, muncitorii din colhozuri erau remunerați pentru munca lor doar de două ori pe an. Vara, mama îi dădea niște bani pentru ca să meargă în centrul raional să cumpere ceva pentru familie. S-a găsit un vînzător care i-a băgat cîteva bilete de loterie la preț de 30 de copeici. «Eu sunt ușor la mînă», a spus el. — Ceva cu siguranță cîștigi! Poate chiar un «Moskvici»!».

— Odată revenit acasă am primit papară de la mama pentru că am cumpărat aceste bilete, — povestește badea Toader. — Însă, furia mamei a trecut repede în alintare, atunci cînd am primit ziarul și am depistat că am cîștigat un televizor «Record». Acest televizor costa, pe atunci, 220 de ruble. Erau bani mulți dacă e să avem în vedere că salariul de 100 de ruble era chiar foarte decent. Însă una dintre surioarele mele a citit sub tabel că, la dorință, în loc de televizor pot fi ridicați banii.

«La ce bun ne trebuie nouă televizor?» — a început să mă convingă ea. — Vezi ce antene ne construiesc în sat pentru aceste aparate? Sunt mai scumpe decît televizoarele! Și apoi, noi oricum mergem la film la clubul din sat. Ia banii și cumpără-mi mai bine material pentru rochie. Nu de alta, dar nu am ce îmbrăca la dansuri». Îmi iubeam foarte mult surioara. Ca și pe ceilalți frați și surori. M-am gîndit cît m-am gîndit și m-am dus la poștă după bani. Materialul pentru rochie nu a costat scump. Mi-au ajuns bani să cumpăr doi porci și tot felul de cadouri pentru toți membrii familiei. Evident, îmi doream și televizor, să privesc fotbal sau hochei, pentru că erau acei ani cînd hocheiștii sovietici erau invincibili. Și în satul nostru era renumit acel trio — Harlamov, Petrov, Mihailov, dar și zdravănul Ragulin. Pentru a-i putea vedea trebuia să merg la rudele care aveau televizor.

Acum am aparat. În culori, de import. Butonezi telecomanda și ai o mulțime de canale — de la cele mai interesante pînă la cele mai nerușinate. Televizorul mi l-au cumpărat copiii. Și bicicleta la fel. Aveam o bicicletă veche, era tot mai greu să găsesc piese pentru ea. Mi-au cumpărat una italiană, cu mai multe viteze. M-au făcut boier!

În munți, oamenii nu știu să mintă

— În 1964, am fost înrolat în Armata Sovietică, — povestește Toader Pușcă. — Atunci cînd ni s-a spus că nimerim în regiunea din Caucaz, cineva a aruncat un zvon că acolo, oamenii întotdeauna, poartă cu ei cuțite, ca și dansatorii georgieni pe care-i vedeam la televizor. Odată ce am ajuns în orașul Oceamcira, am văzut că oamenii sunt ca oamenii, la fel ca noi, la fel de prietenoși și ospitalieri ca moldovenii. Înainte de a merge în unitatea noastră militară, ni s-a organizat o excursie prin Erevan. Un oraș foarte frumos, nu seamănă cîtuși de puțin cu Chișinăul. Armenii formează un popor zgomotos și aprins. Este adevărat, acolo sunt mai mulți năsoși ca la noi, chiar și printre femei, deși poartă acest decor facial cu multă demnitate. Întîi de toate, ne-am convins că nu există bani armeni, pe care Lenin, portretul căruia era pe rublele sovietice, este înfățișat în șapcă armeană.

Inițial, moldoveanul Toader Pușcă, nicidecum nu putea înțelege cum se poate una ca asta — la poalele munților — o zăpușeală de 50 de grade, iar pe piscuri, pînă la care părea că ajungi cu mîna — zăpezi veșnice. Treptat s-a obișnuit cu acele locuri pitorești. Și-a satisfăcut serviciul militar nu departe de granița cu Turcia. Iar turcul este turc, el, întotdeauna, a tins să dea buzna în casă străină. Nu în zadar se spune că Turcia este unica țară care nu are pretenții teritoriale față de vecini. Ea, și așa, în diferite veacuri, a rupt mai mult decît i se cuvine. Acum menține toate acestea cu mare greu. Toader Pușcă a fost dislocat în detașamentul anti-aerian. El povestește despre asta cu mare entuziasm.

— Evident, nu împușcam vrăbii. Iată, de exemplu, printre munți apărea un avion. Acesta trage după sine un cablu lung la capătul căruia este ținta. Ea trebuie să fie doborîtă. Țintește cu pușca colegul nostru de armată din Rusia, iar noi — doi moldoveni, pregătim și-i transmitem munițiile. Încearcă numai să reușești să le scoți din lăzi. Zgomotul este incredibil. Inițial, se întîmpla să nu nimerim ținta. Ulterior, detașamentul nostru a devenit unul dintre cele mai bune. Medaliile de distincție au apărut și pe formele noastre. Era plăcut în perioada de repaus să te holbezi la tinerele armence. Deși, voi spune cu toată sinceritatea, ne scriam scrisori cu o consăteancă căreia i-am promis că mă voi întoarce și mă voi însura cu ea. I-am povestit într-o zi acest lucru unui țăran al locului, care m-a invitat în ospeție și m-a servit cu un vin minunat, doar că fără acreala celui moldovenesc. «Eu nu știu cum sunteți voi moldovenii, noi, însă, cei de la munte, nu putem minți, — mi-a spus gazda. — Mai ales femeilor. Pentru noi — promisiunea este sfîntă. Și nu minți. Va veni timpul și-ți va fi foarte mare rușinea!». Cuvintele lui m-au tăiat la suflet. Și după serviciul militar nu a trebuit să mă gîndesc mult pe cine să iau de soție.

Opinia țăranului trebuie luată în calcul!

Badea Toader glumește, că în colhozul de baștină avea aceeași misiune ca în armată — «de încărcare». Primăvara încărca semănătoarele cu semințe, vara era remorcher la tractoriști, iar toamna — încărca roada în mașini. Vroia să se facă tractorist sau șofer, însă, așa și nu a mai găsit timp pentru studii. A trebuit să construiască o casă pentru familia sa, să-și crească copiii. Iarna, la fel ca mulți alții, se ducea în taiga, în RASS Komi, la prelucrarea lemnului pentru construcția caselor. Am lucrat și în Ucraina de unde am primit o tonă de grîu. Așa erau timpurile.

— Era Uniunea Sovietică — du-te unde vrei. Noi reușeam să muncim și în colhoz, să recoltăm toată roada și să mai cîștigăm un ban în altă parte. Moldovenii erau respectați peste tot pentru hărnicia lor. Îmi aduc aminte că am participat la recoltarea roadei într-un colhoz din Ucraina. Locuiam în cămin și o bătrînă, care ne era vecină, ne tot chema în ospeție ca să ne servească cu borș de casă. Noi, în schimb, făceam regulă în gospodăria ei. Eu i-am plăcut în mod deosebit și ea m-a rugat să rămîn, chipurile, îmi va lăsa casa și-mi va găsi și soție. Cum să rămîn dacă acasă mă așteaptă iubita mea soție? Din păcate, acum cțiva ani, ea a plecat din viață, copiii s-au împrăștiat prin lume, iar eu am rămas singur-singurel. Bine că este telefon și sună deseori și aud vocea fetelor mele și a nepoților.

Atunci cînd doi bărbați se întîlnesc, neapărat vorbesc despre politică. Toader Pușcă are opinia sa fermă.