Bunelul — toboșar nu a rămas în umbră!

…Dacă nu ai dușmani și oameni care să te invidieze, atunci, ești nimeni. Înseamnă că nu ai făcut nimic bun în viața asta…

Am reușit să discut cu moșul Toderică Bejenaru abia cînd aproape că se făcea miezul nopții. El numai ce revenise din celălalt capăt al satului — foarte lung — Văleni, raionul Cahul, unde, împreună cu bunica Lidia — cunoscută în toată Europa, l-a ajutat pe fiu să prășească porumbul. «Bade Toader, credeam că-ți paști caprele, de aceea am și întîrziat», i-am spus eu. «Nu mai am capre», a răspuns el — «Am cumpărat o mașină. În toată gospodăria au rămas doar găini, rațe, un porc, tobele, Bunica și eu!».

Cum a făcut Toderică vedetă din Bunică

— Istoria a fost interesantă, povestește bunelul. — Au venit la mine la Văleni Roman Iagupov cu băieții, pentru a cumpăra piele de capră pentru tobele lor. Și asta pentru că în 2007, la etapa republicană, «Zdubii» au cucerit dreptul de a reprezenta, pentru prima dată, Moldova la Eurovizion. Și, se pare că cineva i-a spus lui Roma că tobele ar suna mai bine dacă nu ar fi din plastic ci din piele de capră. Piesa răsunase deja, tuturor din țară le-a plăcut, doar că la tobă bătea artista poporului Ioana Căpraru.

— Și ce, o artistă foarte simpatică. Și în pofida vîrstei, are o siluetă perfectă.

— Păi, în asta și consta problema. Iagupov — care la față nici pe departe nu este Alain Delon, nu agrea faptul că în timp ce cînta în jurul lui se învîrtea o femeie atît de frumoasă. Ei bine, au venit băieții, au ales marfa, iar eu am rugat-o pe Lidia să pună masa, a scos și vin din beciul nostru. Am băut — deja vroiam să cîntăm. Eu cînt la flaut, iar pe Lidia am rugat-o să-mi țină ritmul la tobe. Iagupov s-a uitat îndelung la bunică și a strigat la un moment dat: «Iat-o, iată Bunica! Mai bună nici că găsești!».

— Cu siguranță, au luat și plecat? «Zdubii» sunt un popor înflăcărat!

— La dracu! Am so las pe Liduța singră, nu! Vreo trei săptămîni am stat la Chișinău lîngă Bunică și o învățam șmecherii de toboșar. Am învățat-o să mînuiască toba și ea să aibă o ținută prezentabilă pe scenă. Pentru că eu, de vreo 40 de ani, sunt printre artiștii amatori, iar ea abia începuse să se obișnuiască cu asta.

— Și s-a obișnuit bine de tot. A cucerit toată Europa.

— De-ar fi fost mai tînără, cu siguranță mi-o furau. Și eu, cîndva, am furat-o de la părinții ei.

— Locul 6 în concursul din 2005 este limita pe care nu a depășit-o încă nimeni.

— Rezultatul putea să fie și mai bun. Eu tot am asistat la concert. Toți ne preziceau locul întîi. Însă, blestematul «televoting» a dat totul peste cap. Nimeni nu știa ce țară mai este și Moldova. De aceea, mulți nici nu au votat pentru noi.

— Cum a fost după concurs?

— Interesant, dar cam greu. Toată Europa vroia să o vadă pe Bunica. Au fost organizate tururi în diferite țări, nici nu le mai țin minte pe toate. Neapărat mă luau și pe mine. Pînă cînd într-o zi i-am spus lui Roman Iagupov: «Viața ta este așa — sari dintr-un avion în altul. Noi, însă, avem gospodărie, lucru, copiilor trebuie să le dăm o mînă de ajutor. Dacă-ți va mai trebui piele pentru tobe — te rugăm, dar și pur și simplu la odihnă, veniți cu toată trupa să prindem niște pește. Ne vom distra și vom cînta ca să ne audă și la București. Însă, aceste drumuri ne obosesc și nu coincid cu ritmul nostru obișnuit de viață». Ne-am despărțit cu pace și am rămas prieteni buni pentru totdeauna. Ei ne-au invitat la două concerte dedicate împlinirii a 20 de ani de la fondarea ansamblului «Zdob și zdub» la Chișinău și București. Era iarnă, viscol, troiene, era periculos să lăsăm gospodăria, însă, am plecat totuși și am evoluat demn alături de băieți. Iarna sunetul se distribuia mai bine, așa că de la București ne auzeau și în Văleni.

Însăși primadona l-a botezat «idiot»

Bunica Lidia Bejenaru a devenit imediat vedetă. Despre rolul soțului ei în acest succes nu știa nimeni. Însă, doi ani mai tîrziu, bunicul cu tobele a văzut și el lumea muzicală!

— Tot Roma Iagupov mi-a oferit această posibilitate. A trimis-o la mine pe Natalia Gordienco, care se pregătea pentru concursul «Novaia Volna» din 2007. Ei cum să spui nu unei asemenea frumuseți, cu cel mai frumos zîmbet din țara asta? Este adevărat că în piesa ei a trebuit nu doar să mă învîrt cu toba, așa ca baba mea, dar și să dansez pe bune. Asta, însă, eu pot mai bine ca oricare din sat. Am transpirat din greu și la repetiții și pe scena concursului, însă, am ajutat fetița noastră să obțină premiul întîi.

— Am văzut clipul video. Un ajutor demn, deși și interpreta dispune de un talent de invidiat.

— Acest lucru a fost recunoscut de însăși Ala Pugaciova. Pe scenă, alături de mine s-a apropiat președintele juriului, Igor Krutoi, m-a felicitat. Eu i-am spus: «Mulțumesc!», iar el m-a cuprins și mi-a spus: «Dumneavoastră mulțumesc, bunele! Ne-ați acordat o satisfacție de nedescris!». Iar cînd s-a încheiat premierea învingătorilor, întîmplător, m-am pomenit alături de Ala Pugaciova. Ea, nicidecum, nu putea calma doi interpreți ruși, care au scontat pe locuri de frunte, dar s-au ales cu locurile cinci și șase, dacă nu greșesc. Fetele plîngeau amarnic. Atunci, Pugaciova le-a spus cu tandrețe: «Nu a cîntat chiar așa de bine Natalia! Dacă nu era idiotul acela cu toba, nu vedea ea locul I cum nu-și vede ceafa!». Primadona, cu siguranță știa că sunt alături, dar de unde să știe ea că eu, în timpul serviciului militar în Armata Sovietică, am cutreierat toată Uniunea și cunosc limba rusă la fel de bine ca și limba maternă.

— A fost obijduitor să auziți asemenea cuvinte?

— Dacă acest lucru ar fi fost spus de altcineva, îi arătam eu ce înseamnă lupta moldovenească — trînta. Dar, din gura Alei, a sunat la fel ca și cearta blîndă a mamei mele. Pentru că eu sunt din acea generație care plîngea ascultînd «Milionî allîh roz» despre ceasul vechi, despre nefericitul Arlekino. Să-i dea Dumnezeu mulți ani de viață interpretei!

— Dar de ce a trebuit să faceți serviciul militar în diferite locații?

— Eram șofer și nu unul simplu. Conduceam o coloană întreagă de automobile, care transportau rachete mari — aproape ca și cele care trec, în zile de sărbătoare, pe Piața Roșie din Moscova. Am început serviciul la Minsk, apoi m-au transferat în Cehoslovacia, după care — înapoi în Uniune. Nu e ca și acum, își satisfac serviciul în unul și același oraș și scîncesc mereu că vor acasă.

«Fără dușmani și persoane care să te invidieze ești nimeni»

— Se spune că moș Toderică era cît pe ce să se facă artist profesionist!

— Da, mă invitau și la spectacolele teatrelor din Chișinău. Dar era vorba despre roluri episodice. Nu mă rețineam mult acolo. Mă trăgea acasă. Într-o zi am discutat despre viață cu renumitul actor Nicolae Darie. I-am spus că în satul în care locuiesc, eu cu soția nu suntem considerați vedete. Iar unii, pot chiar lansa și bîrfe prin sat. Fapt la care artistul a spus: «Dacă nu ai dușmani și oameni care să te invidieze, atunci, ești nimeni. Înseamnă că nu ai făcut nimic bun în viața asta».

— Eu știu că familia dumneavoastră este foarte muzicală.

— Da, copiii și nepoții studiază muzica, cineva cîntă la acordeon, alții la pian. Noi cu Lidia avem o fiică și doi fii. Deocamdată, fiecare din ei ne-a dăruit cîte un nepot și o nepoțică.

— Fără îndoială, cineva este plecat peste hotare.

— Au plecat bărbații — un fiu și ginerele. Femeile trebuie să stea acasă, copiii au nevoie de mame. Așa am decis noi cu Lidia, iar copiii ne ascultă.

— Pînă la voi, au mai fost muzicieni în familia voastră?

— Doar un frate de-al tatălui meu. Dar și el, veșnic, era certat de bunicul, chipurile, muzica e de natura țiganilor. De la unchi am și învățat să cînt la flaut, apoi am înțeles că cel mai important instrument în orchestră este — toba. Și am decis să învăț a confecționa tobe. Fără nici un fel de academie. În tobele mele se bate nu doar în Europa și America, dar chiar și la Nordul extrem, în Tiumen și Urengoi.

— Și de ce toba este atît de importantă într-o orchestră?