Despre viaţă — în serios
РУС. MOLD.
» » Despre viaţă — în serios

Despre viaţă — în serios

24-07-2016, 13:32
Viziuni: 940
  
Versiunea de tipar   
Despre viaţă — în serios…Pentru mine, a fi comunist înseamnă, în primul rînd, a nu nega toate faptele bune pe care le-au făcut comuniştii începînd cu anul 1917…

Admirînd încă o dată casa lui înecată în verdeaţa pomilor fructiferi, am început să mă gîndesc ce titlu va avea viitorul articol.

 

Mi-am adus aminte că, acum 15 ani, am scris un mic interviu despre Vasile Nicolaevici Foltea pe care l-am întitulat «Despre viaţă la modul serios» şi am decis că nimic mai potrivit nu voi inventa de această dată.

 

Locotenent-colonel am devenit, dar averi nu am acumulat

 

Ne-am cunoscut în circumstanţe interesante. El a aflat că în satul Selişte locuieşte corespondentul Ziarului «Moldova Suverană». Două săptămîni m-a purtat prin Chişinău în căutarea şampaniei falsificate cu etichetele uzinei de vinuri din Nisporeni «Struguraş». Atunci l-am şi cunoscut pe şeful poliţiei economice din Nisporeni, locotenent-colonelul Vladimir Nicolaevici Foltea.

 

El şi-a petrecut copilăria în satul Ciuciuleni din raionul Hînceşti, acolo unde tatăl său — Nicolae şi mama — Nadejda l-au învăţat onestitatea, modestia şi dorinţa de a-şi ajuta apropiatul. În şcoală a fost printre cei mai buni, apoi a fost ales secretar al organizaţiei comsomoliste şcolare.

 

— Satul este mare, organizaţia comsomolistă este mare, responsabilitatea — mare, — povesteşte, astăzi, Vasile Nicolaevici.


În loc să o facă niţel pe huliganul, pentru că vîrsta îl tenta, trebuia să-i muştruluiască la şedinţe pe alţi huligani şi restanţieri.

 

— Însă, m-au ajutat foarte mult profesorii din şcoală, un colectiv pedagogic minunat. Şi atunci cînd am fost înrolat în armată, am nimerit în regimentul de artilerie din Ungaria, tot atunci am fost ales în calitate de secretar al organizaţiei comsomoliste a regimentului. De ce să nu remarc că fotografia mea era permanent pe standul panoului de onoare a regimentului. Superiorii din armată m-au sfătuit: cînd termini armata, du-te să activezi în poliţie. Acolo îţi vei putea manifesta capacităţile.

 

Aşa am şi făcut, m-am înmatriculat la şcoala ofiţerilor de pe atunci în numele F.E. Dzerjunski din Chişinău. Iar după absolvire, am fost trimis la lucru în cadrul Departamentului pentru lupta împotriva furtului proprietăţii socialiste din Ceadîr-Lunga. Astăzi, această regiune se numeşte Găgăuzia, însă, acolo, locuiesc şi moldoveni, şi ruşi, şi ucraineni, şi polonezi, şi cu toţii se împăcau foarte bine. Mentorul meu a fost şeful departamentului miliţiei, Gheorghe Vasilevici Ghimişliu — un om de o onestitate şi spiritualitate deosebită. Deja în anul 1983, am fost transferat în funcţia de şef al Departamentului de luptă împotriva furtului proprietăţii socialiste din Nisporeni. Am lucrat acolo pînă la pensie, dar am avut şi o pauză de 6,5 ani, cînd eu, activînd în cadrul MAI al Moldovei, curam poliţia economică în cîteva raioane.

 

În arhiva personală a lui Vasile Nicolaevici se păstrează diplome pe care le-a primit pe tot parcursul activităţii sale.

 

— Am calculat — spune el, — am fost decorat de 63 de ori. De la departamentul raional pînă la MAI al URSS. Numele meu a fost inclus în Cartea de Onoare a ministerului republican. Iar eu, dedicîndu-mă în totalitate activităţii, am absolvit prin corespondenţă facultatea juridică a Universităţii de Stat din Moldova, am reuşit să absolvesc cu eminenţă şcoala superioară a MAI URSS din Harkov. Poate că de asta nici nu am reuşit să mă îmbogăţesc aşa cum se întîmplă, astăzi, cu cei care luptă înverşunat împotriva jefuitorilor şi corupţiei. Mulţi dintre ei sunt cu pufuşor pe botişor!

 

Vilă cu două etaje… cu 20 de lei

 

Această stradă bine asfaltată aproape de la marginea satului Vărzăreşti, este cunoscută ca «strada poliţiştilor». L-am întrebat pe Vasile Nicolaevici, oare chiar toate aceste case cu două etaje aparţin poliţiştilor?

 

— Nu toate, evident, dar multe dintre ele, — a răspuns el. — Istoria este următoarea. Atunci cînd în 1989, V.N. Voronin a fost desemnat în funcţia de ministru al Afacerilor Interne al republicii, ofiţerii l-au perceput cu foarte mare neîncredere. Chipurile, ce ar putea face în domeniul nostru un fost brutar, chiar dacă, anterior, a condus comitetul executiv raional din Ungheni şi comitetul executiv orăşenesc din Bender? Mulţi aşteptau că mătura nouă îi va mătura din sistemul bine organizat. Vladimir Nicolaevici, însă, nu a demis pe nimeni. El s-a interesat în detalii, cum trăiesc angajaţii miliţiei de atunci, dispun ei de locuinţe decente şi locuri pentru copii în grădiniţe? Atunci el a şi obţinut pentru noi posibilitatea de a primi credite de pînă la 50 de mii de ruble pe un termen de 25 de ani cu un procent de 2% anual. Evident, noi ne temeam, pe atunci, aceasta era o sumă astronomică. Eu am avut curajul să iau 20 de mii. Tot atunci, Voronin a avut grijă să ni se aloce terenuri bune pentru construcţii, iar cei care locuiau la bloc au primit cîte 6 ari pentru cooperative horticole. Eu eram încă destul de tînăr, mi-am suflecat mînicile şi cînd m-am gîndit la faptul că familia poate să mai crească, pentru a nu ocupa mult spaţiu pe un teren mic, am construit o casă în două nivele. Ei cum să nu lucrezi cu entuziasm la un asemenea loc de muncă? Dar a venit «revoluţia». Marele terminator Mircea Druc, cu ajutorul noului Parlament, l-a demis pe Voronin şi l-a cocoţat în fotoliul de ministru pe Ion Costaş, care, ca şi militar a început de la trecerea în revistă a efectivului pînă la epurarea de cadre, lăsîndu-i fără un loc de muncă pe cei mai buni, cei mai experimentaţi colaboratori. Dacă mai ţineţi minte, mult timp după aceasta, noi ne numeam poliţişti dar purtam uniforme ale miliţiei sovietice. Unii aveau steluţe cu cinci colţuri, alţii — cu opt. Pînă cînd Voronin nu a devenit preşedinte şi nu a schimbat uniforma poliţienească. Şi salariile au fost majorate considerabil, fapt care, de asemenea, a contribuit la eficacitatea lucrului. De aceea, în timpul preşedinţiei lui V.N. Voronin, oamenilor nu le era frică să iasă noaptea pe străzile satelor şi oraşelor noastre. Ei bine, dacă e să revenim la creditul meu, în 1992, cînd la o mie de ruble a revenit 1 leu, datoriile noastre s-au făcut de o mie de ori mai mici.

 

V.N. Foltea a activat în poliţie pînă în anul 2007. Şi astăzi îşi aminteşte cu respect de tovarăşii săi din comisariatul raional de poliţie din Nisporeni. Este vorba despre V.G. Stihii, M.F. Marian, V.I. Baltaga, şefii departamentului raional I.I. Bogdanov, N.N. Homenco, N.S. Sorici, S.N. Cerneţchii, D.A. Pîrlici. Nu a uitat nici despre tovarăşii din MAI C.L. Şalinicov, V.D. Catană, D.I. Ursachi.

 

În centrul oraşului Nisporeni se ridică un monument în memoria luptătorilor pentru independenţa republicii din 1992. Şi Vasile Nicolaevici este fost combatant, a participat în luptele din raionul Grigoriopol. Patru poliţişti din Nisporeni şi-au dat viaţa în ace război, care, astăzi, se numeşte atît de modest — conflict. V.N. Foltea vine des la acest monument. Aduce flori şi-şi aduce aminte de acel război fratricid destul de sîngeros şi absolut inutil.

 

În cazul comuniştilor adevăraţi, stagiul partinic este neîntrerupt

 

— În 1986, am aderat în rîndurile PCUS, — povesteşte V.N. Foltea. — Ulterior, în legătură cu schimbările sociale, activitatea partidului a fost întreruptă. Iar atunci cînd a fost creat Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, nouă, poliţiştilor, ni s-a interzis să facem politică. De parcă apărarea intereselor clasei de la guvernare nu tot politică este. Cu toate acestea, eu, tot timpul, am fost alături de comunişti. Nu o singură dată am fost desemnat în calitate de observator din partea PCRM în incinta secţiilor de votare. Şi, de îndată ce a fost posibil, am aderat la PCRM. Deci, consider că stagiul meu din 1986 şi pînă în prezent, ca şi comunist în suflet, a fost neîntrerupt. Sunt des întrebat de ce nu ader la alte partide care deţin puterea. Or, spre exemplu, la Partidul Socialiştilor, care a luat, deja, în mînă furculiţa şi cuţitul şi aşteaptă împărţirea tartei guvernamentale. Recent, Dodon a «împuşcat» chiar jumătate din actuala componenţă a Parlamentului. Adevărat, deocamdată, doar cu mîinile lui Ştefan cel Mare. Eu, însă, le răspund oponenţilor mei: pentru mine, a fi comunist înseamnă, în primul rînd, a nu nega acele fapte bune pe care le-au făcut comuniştii începînd cu anul 1917. Eu am avut o copilărie cu adevărat fericită, nu am umblat desculţi şi nici nu am muncit din greu. Am învăţat într-o şcoală minunată şi am primit studii juridice într-o universitate bună. În armată am fost educat să-mi iubesc Patria şi să respect oamenii de orice naţionalitate şi religie. Am studiat cu atenţie istoria şi ştiu că noi suntem moldoveni, mai apropiaţi de ruşi decît de români, în pofida diferenţei lingvistice. Ştefan cel Mare a fost în legături de rudenie cu ţarii ruşi. Ce fel de frate a fost el valahilor dacă ei îl atacau permanent fapt pentru care el a fost nevoit să incendieze de două ori Bucureştiul. Atunci cînd el spunea «staţi strajă la hotare, apăraţi acest pămînt» el avea în vedere graniţa Moldovei sale, ci nu actuala Românie formată din diferite bucăţi. Şi nu voi înţelege niciodată de ce în timpul guvernării lui Leancă ni s-a oferit amabil acordul cu UE …în limba engleză. Şi cine ştie cîte anexe secrete are acest document, pe care noi nu le vom vedea niciodată.

 

* * *

În aceste zile fierbinţi de iulie, Vasile Foltea zboară spre Grecia — unde trăieşte şi lucrează fiica lui — Tamara. Zboară pentru a doua oară şi şi-a rugat fiica să nu-i cumpere bilet de întoarcere pentru că nu este sigur dacă se va putea reţine mult acolo şi nu va dori să fugă.

 

Ştii, — spune Vasile Nicolaevici, — în afară de bunătăţi pentru cei dragi, iau cu mine şi cîteva casete cu înregistrări ale paradelor de la Moscova. Cînd am văzut, la Atena, că doi ostaşi — în fuste şi ciupici, defilau în faţa clădirii parlamentului, am decis pentru mine: le voi arăta grecilor data viitoare ce înseamnă o adevărată paradă militară, adevărată formă şi disciplină de fier. Eu înţeleg că acum le este greu, în ţară domneşte sărăcia, însă, grecii sau prea lenevit, odată ce au ajuns în Uniunea Europeană s-au dezvăţat să-şi cîştige pîinea. Iar moldovenii, după ce au supravieţuit teribilii ani 90, au revenit la ţară, pe banii cîştigaţi în străinătate au procurat tehnică agricolă bună şi viaţa începe să se aranjeze. Doar că parlamentul nostru nu are nici un merit în acest sens. Oare mai trebuie de ales pentru încă patru ani o sută de paraziţi nesăţioşi?
 
Ion Mardari
 
скачать dle 10.6фильмы бесплатно
Рейтинг статьи: