În satul care poartă numele eroului din Țelină

Țineam minte multă vreme colegii de clasă din Nădușita pînă cînd nu am început să-i uit. Dacă cineva din ei nu m-a uitat, să mă ierte că așa și nu am revenit în școala de baștină…

Nu-mi amintesc momentul în care am urcat în camion și am plecat din satul Nădușita. Îmi amintesc doar că, deja, în drum spre stația feroviară din Drochia, noi, împreună cu fratele, numărat stîlpii de electricitate. Erau atît de mulți că, în scurt timp, ne plictisisem și ne-am îndreptat atenția asupra țevii stației electrice din oraș din care ieșea un fum dens. În sat nu era așa ceva. Bine-ar fi să ne cățărăm pe ea, ne-am gîndit noi, mari amatori de a ne cățără pe acoperișuri în căutarea cuiburilor de păsări. 

Eu, însă, m-am uitat pentru ultima dată la satul care se pierdea printre dealuri. Acolo au rămas colegii mei de clasă. Am decis ferm că voi crește mare și voi reveni acolo. Neapărat, cu aparatul de fotografiat pe umeri. A avea propriul aparat de fotografiat era visul meu cel mare.

În viață am avut multe aparate de fotografiat, însă, din păcate, visul de a reveni în sat a rămas nerealizat. Nu am mai văzut satul Nădușita decît într-un film cînd a fost numit în cinstea eroului Nicolai Gribov, eroul din Țelină. Filmul documentar despre faptele sale eroice a fost proiectat în școala noastră orășenească și, evident, eu m-am lăudat colegilor că am locuit în acest sat. Deși am tăcut despre faptul că nu l-am cunoscut niciodată pe Gribov.

Cele mai bune bețișoare-calculatoare din lume

Ideea de a scrie aceste rînduri mi-a fost sugerată de o fotografie pe care o mai păstrez. Care imortalizează toată clasa noastră I, mai exact una din primele două clase a școlii medii din Nădușita. Pe întîi septembrie 1956, mama m-a adus la școală unde profesoara tînără și frumoasă m-a pus în bancă, mi-a înmînat un creion ascuțit și un caiet în linii și mi s-a ordonat să desenez «bețișoare» împreună cu ceilalți elevi. S-a mirat foarte tare că-mi iese mai repede și mai bine decît altora.

— Știu să scriu și litere! — m-am lăudat eu. — Și ziare citesc de la vîrsta de cinci ani.

Clasa gălăgioasă a muțit. În locul aprecierii așteptate, toți s-au uitat chiorîș la mine.

— Vei face ceea ce fac toți copiii! — a spus profesoara. — Și atunci noi cu tine vom fi prieteni.

Din datorie, ea ne-a declarat că suntem niște norocoși pentru că începem studiile în anul în care s-a desfășurat cel de-al XX-lea congres al PCUS, la care s-a decis că nu trebuie să ne mai temem de Stalin, decedat în urmă cu trei ani, în schimb, este timpul să începem să construim socialismul. În capurile noastre proaspete acest lucru s-a implantat sigur deși nu uitasem despre vîrsta noastră și continuam să ne preocupăm de treburile noastre copilărești.

— Fiecare din voi trebuie să aibă o sută de bețișoare calculatoare! — ne-a spus profesoara la lecția de matematică. Iată cam așa — eu am împrumutat acestea de la elevii clasei a II-a. Dacă aveți colegi cunoscuți din clasa a doua ei le-au păstrat din anul trecut.

Eu îl aveam pe fratele Valeriu, care învăța în clasa a II-a. Eu, însă, știam că el demult a aruncat bețișoarele sale. Acum am înțeles că a făcut acest lucru intenționat pentru ca să nu-mi rămînă mie. În pauză, de mine s-a apropiat colegul pe nume Țapu. Se pare că în fotografie, el este al patrulea din dreapta, cu pantalonii cîrpiți în genunchi. În acea perioadă, acest lucru nu era rușinos, cîrpeli purtau chiar și copiii capilor sătești.

— Hai să-ți fac eu cele 100 de bețișoare. Am un cuțitaș de buzunar. Iar tu, după recreația mare, spune-i profesoarei că am fost chemat acasă, acolo, chipurile, s-ar fi întîmplat ceva nu chiar bine.

Așa am și făcut. La următoarea recreație, Țapu a revenit și mi-a înmînat bețișoarele frumos confecționate, puțin mai subțiri decît creioanele. Am înțeles că începînd cu acea zi va trebui să mă împart cu el în pauze cu pîinea cu gem de prune pe care mi-o punea mama dimineața în ghiozdan și rar cînd o mîncam pe toată. Iar Țapu era dintr-o familie numeroasă, mai tot timpul era flămînd. Atunci cînd următoarea lecția abia începea, în clasa noastră a intrat directorul școlii și i-a ordonat profesoarei să-și întrerupă discursul și a strigat:

— Cum vom construi noi socialismul dacă facem numai rău? Cine a tocat toate ramurile de liliac care crește după școală?

Toți au tăcut. Evident, adevărul era știut doar de Țapu și mine. Acum au aflat și cei care citesc aceste rînduri. Și ce trebuia să facem, trebuia să facem bețișoare de calcul, pentru că matematica necesită sacrificii!

Prietenii care nu se uită

În foarte scurt timp, toată pîinea mea cu gem ajungea la colegul Țapu. Eu, în general, nu duceam foame. Pur și simplu am legat o prietenie strînsă cu Leonea Moroșanu. În pofida faptului că eram lăudat de profesoară că prind totul din mers, observasem că Moroșanu este mai puternic ca mine la matematică. Părinții lui erau profesori, iar ai mei — croitori, așa că în anii preșcolari am fost învățat carte de sora mai mare — Veronica, care, în acea perioadă, era în clasele mari.

Moroșanu era exemplul acurateței în toate, venea permanent curățel, nu se juca acolo unde se putea murdări. Cu toate acestea, dorind să cunoască mai multe, s-a împrietenit foarte repede cu mine. El, ca și majoritatea elevilor, avea o torbă simplă din țesătură și lînă, în ea își purta cărțile și caietele, tot din ea scotea, la repaus, o pătrime de pîine de casă, o bucată bună de brînză de oaie, iar uneori și o bucată de carne coaptă. Se împărțea cu mine din toate, apoi mergeam pe culoar la rezervorul de aluminiu cu apă, unde beam apă după mîncare cu o cană tot din aluminiu. În fotografie, Leonia stă așezat, primul din stînga, stă mai leger decît alții și privește lumea cu ochi absolut maturi.

Lui Leonea i-am și povestit cum am ajuns să fiu locuitor al acestui sat. În timpul foametei grele de după război, despre care nouă jurnaliștilor nu ni s-a permis multă vreme să scriem, părinții mei, împreună cu sora mai mare în brațe, care atunci abia împlinise cinci ani, au venit din sudul Moldovei în partea de vest a Ucrainei, unde puteau să găsească de mîncare. Acolo a venit pe lume fratele mai mare, ulterior, familia mea a revenit în Moldova, unde eu și încă alte două surori mai mici ne-am născut în diferite sate din nordul Moldovei. Iar în perioada anilor 1955 — 1957 noi am locuit în Nădușita, apoi, eu am mers acolo în clasa I.

Leonea m-a invidiat puțin pentru că în afară de satul său de baștină și bazarul din satul vecin Sofia, unde țăranii mergeau cu căruța, nu văzuse nimic deocamdată. În clasa noastră învăța o țigancă adevărată — Steluța, care în fotografie stă în rîndul de sus în colțul de stînga. Ea, fiica poporului nomad, de la naștere s-a plimbat cu căruța țigănească și văzuse mai multe decît mine. Însă, anume atunci în anii 50, țiganii au fost somați să devină colhoznici și să nu mai cutreiere lumea. Ei au depus ascultător cereri de a intra în colhoz, însă, puține beneficii au fost din partea lor, așa că, cu timpul, au fost lăsați cu Dumnezeu. Numai rău să nu facă.

Totodată, în aceeași fotografie, peste capul vecinei Steluța, se ițește cel mai bun prieten al meu — Nicolae Mîndru. Inițial, mama era foarte supărată pentru prietenia mea cu el. El creștea fără tată, iar mama care în familia noastră avea rolul milostiv dar și punitiv, considera că pe Nicolae n-are cine să-l dea la brazdă de aceea nici nu am ce învăța bun de la el. Însă, odată, în zi de Paști, el m-a invitat la el acasă. O casă mică cu podea de lut, însă, extraordinar de curată cu miros de busuioc uscat.

Mama lui — joasă de statură, slăbuță, cu ochii permanent umezi probabil din cauza lacrimilor care nu se mai uscau niciodată, m-a tratat cu multă bunătate și mi-a spus că Colea are nevoie de ajutor. El va deveni un bun gospodar, el își va construi propria casă și va avea o gospodărie demnă doar că-i vine greu să învețe, nu va ieși din el cărturar.

Noi cu Colea am petrecut multe zile de iarnă lîngă soba încinsă unde ne ncălzeam mîinile. Mama a încetat să mai fie supărată atunci cînd profesoara i-a spus: «Credeam deja că Mîndru va rămîne repetent, acum, însă, sunt foarte bucuroasă, la majoritatea obiectelor are nota «patru». Odată ce am devenit orășean, din toți colegii mei, multă vreme am dus corespondență doar cu Nicolae Mîndru. Pînă cînd ambii ne-am maturizat și am decis că scrisorile sunt de natură femeiască, iar bărbații pot să scrie doar din armată.

Copilăria se vede mai bine de la bătrînețe

Uitîndu-mă, astăzi, la această fotografie la vîrstă «pensionară», unde fetele sunt de două ori mai mari dect băieții, am înțeles că pe niciuna din ele nu am remarcat-o cu nimic. Ca să vezi, prima mea dragoste copilărească a fost în clasa a șasea, deja, în școala din oraș.

Iar fotografia am scos-o dintr-un album vechi înainte de a discuta cu Chiril Macovețchi, actualul primar al satului
Gribova, ales pentru a doua oară consecutiv pe listele PCRM.

— Sunt cu aproape două decenii mai mic decît dumneavoastră de aceea nu cunosc bine generația dumneavoastră, deși este vorba despre consătenii mei. Pot doar să vă întristez și să vă spun că Leonid Moroșanu și Nicolae Mîndru nu mai sunt deja în viață. Nici pe profesoara dumneavoastră nu mi-o amintesc. Eu am avut cu totul alți dascăli. Iar școala noastră are tradiții bune și satul se mîndrește cu oamenii care au crescut aici.

De la Aurica Roman-Ciobanu, care gestionează în Odnoklassniki grupul «satul Gribova», am aflat că în sat s-au născut și au învățat Valentina Fedosenco, actualmente redactor-șef al ziarului «Asigurarea socială», Olga Fedosenco, campioană mondială și europeană la dansuri sportive în componența renumitului ansamblu «Codreanca», Valentina Rotaru — producător de emisiuni în cadrul companiei «Teleradio-Moldova», Igor Grozavu, fostul primar de Gribova, iar ulterior — și a orașului Drochia, artista poporului Eugenia Botnaru din cadrul teatrului «Mihai Eminescu». Și, desigur, Svetlana Toma — artistă de teatru și film despre care nu trebuie să povestim multe.

Tatăl ei, Andrei Vasilevici Fomicev, venit din Rusia pentru o sarcină de partid a condus în aceste locuri colhozul «Pravda». Voi adăuga că Aristid, fiul lui Gheorghe Rusu, în casa căruia am locuit la Nădușita, și-a făcut studiile la Seminarul Teologic din Odessa și s-a făcut acolo arhiepiscop.

* * *