Cucerirea Siberiei… de către moldoveni

…Ascultînd povestirea interlocutorului meu, mi-am amintit un cîntec dintr-un film pentru copii: «Nici la marginea prăpastiei, nici în gura lupului nu vă pierdeţi curajul şi credeţi în fericire!».

În ajunul zilei de 6 iulie, de ziua deportărilor, el şi-a adus aminte că era copil pe atunci şi, în ciuda vremurilor grele, s-a găsit loc şi pentru episoade hazlii.

O aruncătură de băţ pînă la libertate

După ce a absolvit Institutul Pedagogic din Bălţi, Nicolai Nicolaevici Lazăr a devenit bălţean. Şi asta pentru că s-a îndrăgostit de o fată din Bălţi, pe care părinţii, nicidecum, nu acceptau să o lase la muncă în alte localităţi. Aşa că şi-a găsit un serviciu pe măsură, a devenit, mai întîi, tată de fiică, apoi — gemeni — fiu şi fiică, iar acum, începe să numere şi să dădăcească nepoţii. Atunci, însă, pe 6 iulie 1949, el avea doar opt ani.

— În acea noapte, mama ne-a trezit şi ne-a spus să stăm cuminţi pentru că la noi au venit oameni importanţi. Nouă nu ne-a plăcut deloc acest lucru, vroiam să dormim, însă, nimeni nu ne solicita opinia. A apărut un soldat înarmat, cu el era şi un activist din sovietul sătesc, care, înţelegînd importanţa poziţiei sale, aproape că festiv a citit de pe foaie un text, din care era clar că mama noastră este burgheză şi că locul nostru este în taiga unde va trebui să muncim din greu drept pedeapsă pentru acest păcat. Apoi, cei doi au scos o masă din casă, au blocat cu ea uşa de la intrare şi ne-au ordonat să aşteptăm pînă la sosirea transportului care ne va duce la staţia feroviară. Ei s-au aşezat la acea masă şi, la scurt timp, au adormit. Noi, trei fraţi, asta şi aşteptam — am trecut pe brînci pe sub masă şi am ieşit în stradă pentru a ne lăuda băieţilor vecini că ne vom plimba cu trenul pe care nu l-am văzut în viaţă.

Ioana Nicolaevna, mama huliganilor, a depistat lipsa lor dar nu s-a apucat să se bage pe sub masă pentru că mai avea o uşă în spatele casei. S-a dus să-i caute. În stradă a întîlnit un vecin, căruia, din fericire, nu-i era dat să călătorească în Siberia. El îşi respecta vecina, care avea studii pedagogice, iar soţul — fost director de şcoală. Soţul Ioanei Nicolaevna a fost ridicat mai înainte pe criterii politice.

— Aţi fugi în pădure, Ioana Nicolaevna, pînă la marginea fîşiei e doar o aruncătură de băţ, — a continuat el. — Acolo ne vom întîlni pînă or veni vremuri mai bune.

— Unde să mă duc cu asemenea hoardă? — a răspuns mama cu amărăciune. — Cu ce-i voi hrăni în pădure? Şi apoi, m-am obişnuit să ascult legea. Fie ce o fi.

Aşa că dimineaţa, familia Lazăr, împreună cu alţii au fost urcaţi în camion pînă la staţia Bucovăţ, iar de acolo, cu toţii au fost încărcaţi în vagoane — şi a început lunga călătorie spre vest.

— Cel mai clar î-mi aduc aminte că eram hrăniţi de trei ori pe zi, — îşi aminteşte Nicolai Lazăr. — Se deschidea uşa vagonului şi soldatul striga: «Două căldări, trei saci, trei oameni!». Iniţial, doritori de a căra sacii nu prea erau, apoi erau prea mulţi.

Ulterior, oamenii au înţeles şi motivul: cei care mergeau după mîncare, îşi umpleau pe drum buzunarele şi sînul cu pîine pentru ca la următoarea staţie să facă schimb pe tutun. Trei sute de ani, turcii, fiind stăpîni peste noi, jupuiau şi pielea de pe pămîntenii noştri pentru hoţie, iar noi aşa şi nu ne-am dezvăţat să furăm!

Iar eu m-am gîndit involuntar: fără îndoială, unii din acei hoţi se numără, astăzi, printre oligarhii noştri …

Cum s-au făcut basarabenii siberieni

— Sosirea noastră în taiga a fost asemenea aterizării pe Marte, — spune Nicolai Lazăr. — Şi problema nu consta în peisajul forestier, cu care ne obişnuisem, deja, pe drum. Pe peronul inexistent, am fost întîmpinaţi de paznicii lagărului, în special femei. Ele erau îmbrăcate în tunici, pantaloni «galife» şi înfăşurate în plase împotriva ţînţarilor. Moldovencele au început să se crucească: «Doamne, fereşte şi păzeşte! Diavolii! Dispari!». Şi dacă nu înţelegeau limba noastră, în loc să dispară, paza ne-a ordonat să mergem pînă la barăcile pregătite pentru noi. A doua zi, însă, a venit rîndul paznicilor să se crucească, pentru că femeile noastre, după ce au cunoscut muşcăturile de ţînţar şi moschito, au ieşit la muncă în pădure … în pantaloni bărbăteşti.

Înainte de a distribui oamenii la muncă, comandantul lagărului explica deportaţilor că nu au voie să iasă din lagăr la o depărtare mai mare de 15 km. Deşi, uneori mergeau în oraşul Taişet, pînă la care era 100 de km, însă pentru a ajunge pînă la Irkutsk, era nevoie de un permis special.

— Da cine putea fugi de acolo, fără să ştie limba rusă şi fără acte? — Explică Nicolai Nicolaevici. — Este adevărat că s-a găsit un curajos. Era un rom care a spus că un ţigan nu poate trăi multă vreme în unul şi acelaşi loc. S-a învrednicit să ajungă pînă în Moldova, acolo l-au prins şi l-au trimis înapoi. Noi, însă, la început, trăiam o viaţă total neobişnuită. În acele saraiuri lungi, fiecărei familii în revenea cîte o odaie mică separată, în care încăpeau, cu drepturi egale, oamenii şi animalele domestice. Cu timpul, aveam şi noi cîteva capre. Iniţial, a fost Galea, care ceea ce a învăţat să facă din start era să fure cartofi din rezervele noastre. Cu timpul, viaţa s-a mai aranjat. În lagărul nostru era şcoală primară, punct medical, brutărie, baie, club.

Deşi acolo trăiau şi oameni ai locului, această localitate nu avea nicio denumire, aşa că cei care se năşteau acolo, pînă astăzi în paşaport scrie: «Locul naşterii — kilometrul 92» şi denumirea acelei porţiuni de cale ferată. Pentru noi, băieţii, asta a fost pur şi simplu continuarea copilăriei. Mergeam de-a lungul liniilor de cale ferată la şcoală — şapte km încolo, şapte km înapoi, cînd se făcea, deja, noapte, mama trebuia, permanent, să-şi facă griji pentru noi. În schimb, în pădure erau atît de multe ciuperci şi pomuşoare, era atît de vesel atunci cînd, primăvara, caprele ne dădeau cîte 14 kg. de lapte şi puteam să ne înfruptăm cu carne! Surioara noastră, Liusea, care în ziua deportării avea doar trei ani şi jumătate, în Siberia, mergea la grădiniţă, învăţa repede poezii şi cîntece în limba rusă şi le cînta cu mare plăcere şi cu orice ocazie. Unica noastră durere era lipsa tatei, care se chinuia în lagărul pentru deţinuţii politici. Acolo unde muncea el, era o inscripţie murală imensă: «canalul Volga — Don — construcţie comsomolistă de importanţă primordială!».

Drumul lung spre casă

— Se făcuse anul 1953. În primele zile de martie murise Stalin, noi, însă, a trebuit să mai aşteptăm încă trei ani pînă a reveni acasă. Se pare că ne încadrasem atît de bine în Siberia că pentru reîntoarcerea noastră era nevoie de mult mai mult transport. Pentru că în timpul în care ne-am aflat acolo, în lagăr, au fost jucate cteva nunţi, inclusiv, nunta surorii noastre mai mari — Eutalia, care a născut fii, iar în paşapoartele lor, pînă acum, scrie «kilometrul 92».

Aşa că viitorul bălţean, încă trei sezoane, s-a văzut nevoit să-şi îndeplinească obligaţiunile sale familiale de bază — să pregătească pentru iarnă crenguţe de con pentru hrana caprelor. După moartea lui Stalin a urmat amnistia nu doar pentru oamenii cumsecade, dar şi pentru deţinuţii din lagărele destinate celor care au încălcat legea. Fiind în libertate, ei, în drumul din Siberia spre Europa, au început să fure din oraşele şi satele asiatice ale Uniunii.

— A avut de tras şi familia noastră, spune Nicolai Nicolaevici. — Fratele meu mai mare, Ion, a mers în satul vecin — Parendu, unde locuiau cei din Ţările Baltice, deportaţi în anul 1940. Noi procuram de la ei cartofi, făină şi alte produse. În drum spre casă, Ion a fost atacat de hoţi, care i-au luat toate produsele. Mama era bucuroasă că l-au lăsat în viaţă. În sfîrşit, ne-au permis şi nouă să revenim în Nisporeni-ul de baştină. Aici, a trebuit să ne cazăm la rude, pentru că casa noastră fusese confiscată. Casa noastră era destul de încăpătoare, mulţi ani la rînd, ea a servit drept grădiniţă. Curînd a revenit şi «comsomolistul» nostru din exil, un bătrîn bărbos şi slab, în care era greu să-l recunoşti pe tata. În calitate de fost deţinut politic, lui nu i s-a permis să construiască casă în Nisporeni, i s-a oferit un loc de muncă în calitate de profesor în şcoala din sat, ulterior, şi teritoriul adiacent şcolii a fost atribuit pentru construcţia caselor. Acolo am şi trăit, am crescut şi ne-am împrăştiat în lume.