Meşteşugăria dată uitării

Acoperit din cap pînă-n picioare cu tifon şi tot felul de alte materiale pentru pansament, interlocutorul meu — Victor, mi se pare un adevărat norocos. El a trecut peste operaţia la inimă, iar eu abia urmează să trăiesc această experienţă.

Uitîndu-mă la părul său cărunt şi figura sa firavă, l-am numit badei. Mai tîrziu, spre mirarea mea, am constatat că suntem din acelaşi an. Ambii avem 67 de ani. Se pare că va trebui să leg o prietenie ceva mai strînsă cu oglinda.

- Aveţi un nume de familie chiar foarte moldovenesc — Barbier. Poate că cineva din strămoşii dumneavoastră a fost frizer?

- Puţin probabil. Eu sunt originar din Camenca, iar din neamul meu au fost doar muncitori. Nici eu nu am tins să ajung mare şef. Mai întîi am învăţat de radio-meşter, apoi, m-am făcut constructor.

- Se presupune a fi invers, te laşi de materialele de construcţie şi te apuci de reparat radiouri.

- Mi-a venit dorinţa să trăiesc în capitală. Iar pentru a-mi perfecta viza de reşedinţă, trebuia să lucrez doi ani în construcţii. Viză mi-am făcut eu, dar aşa şi am rămas să lucrez în construcţii pînă la pensie.

- Mi-aţi amintit de copilărie şi adolescenţă. Anii 60 — 70, atunci cînd eram interesaţi de tehnologia radio, iar în magazinele orăşeneşti unde se vindeau detalii specializate, întotdeauna, erau rînduri. Pentru lămpi, rezistoare, transformatoare, dinamice …

- Eu tot de aici am început. La început am meşterit un receptor de detectare.

- Pentru asta era nevoie doar de cîteva detalii. Iar în loc de sursă de alimentare — o antenă de vreo 200-300 de metri.

- Mie îmi ajungea şi 50. Calculam bine toate detaliile, în special bobina. Bucuria era fără margini atunci cînd în căşti răsuna muzica. Apoi au fost receptoarele tub, tranzistoare. Ei, dar după ce m-am făcut meşter, nu am mai construit aparate.

- Îmi amintesc de un meşter din orăşelul nostru. Vara şi iarna, deschidea geamul atelierului său de unde ieşeau nori de praf. El curăţa interiorul aparatelor de radio şi televizoarelor înainte de reparaţie.

- Aşa era la început. Mai tîrziu, am început să utilizăm aspiratoarele. Dar, oricum, înghiţeam suficient praf. Întotdeauna era suficient de muncă. Mai ales înainte de sărbători. Fiecare îşi dorea ca înainte de Anul Nou să aibă acasă un aparat de radio sau televizor funcţional. Oamenii ne grăbeau, uneori, trebuia să muncim şi nopţile.

- În legătură cu acest fapt, mi-am amintit un caz interesant. La noi, în Leova, televizoarele recepţionau mai bine Romвnia decît Chişinăul. Duminicile, romвnii difuzau o mulţime de seriale în desen animat, pe care noi le vedem în programele noastre abia acum. Le urmăreau toţi, indiferent de naţionalitate. Şi ca să vezi, într-o sîmbătă, televizorul nostru s-a defectat. Tata a chemat meşterul. Omul venise pe la vreo ora 12.00. Tata avea o ţuică perfectă pe care meşterul nu a refuzat-o. A dat peste cap vreo 300 de grame. Iar la ora 14.00 a început programul romвnesc. Cu jumătate de oră înainte de asta, tata l-a rugat pe meşter să se ocupe de aparat, la care el a răspuns: «Eu am un principiu. Dacă servesc, nu mă bag la televizor. Este periculos. Te poate ucide! Acolo sunt tensiuni ascunse — mii de volţi!». Văzînd că faţa tatei se face purpurie, s-a scuzat şi a dispărut.

- Ei, cu mine aşa situaţii nu s-au întîmplat. Deşi, de ce să ascund păcatul, vii acasă la comanditar, repari aparatul de radio sau televizorul, iar el te cheamă într-o cameră unde se întinde o masă ca la restaurant. Iar peste o oră aşa îţi mai vine a cînta că nici televizor nu-ţi mai trebuie.

- În anii 60 ai secolului trecut, au început să fie produse aşa numitele «combine». Într-o singură cutie — televizor, radio, patefon şi chiar magnetofon. Aceste aparate, însă, nu au fost justificate, iar meşterii nu le iubeau deloc.

- Şi cine avea nevoie de toate funcţiile la un loc? Unde mai pui că şi dezasamblarea acelor aparate era foarte dificilă. Foarte curînd au apărut magnetofoanele cu casete, apoi compact discurile, aparatele de radio erau din ce în ce mai mici, aşa că, «dulapurile» vechi devenise raritate muzeistică.

- Îmi aduc aminte că la începutul fiecărei luni stăteam de gardă la chioşcul de presă în aşteptarea revistei «Radioul». Puţin ce înţelegeam în acele scheme, în textele articolelor publicate, dar era prestigios să ai acea revistă.

- Pentru noi, meşterii, era o publicaţie necesară. Eu primeam şi citeam acea revistă şi după ce devenisem constructor. Mai reparam şi aparate atunci cînd puteam. Acum, puţini se mai adresează meşterilor. Aparatele de radio şi TV sunt cu duiumul. Dacă se strică, se aruncă şi se cumpără altele noi. Aşa că profesia noastră rămîne istorie, ca şi altă profesie — foarte prestigioasă cîndva — proiecţionist.

- Orăşelul nostru de pe malul Prutului este amplasat în aşa fel că în partea Chişinăului se ridică un deal înalt. Atunci cînd nu existau încă receptoare de emisie, eram nevoiţi să montăm antene cu înălţimea de 20-30 de metri. Atunci cînd ridicam antena se aduna toată mahalaua. Apoi, cu toţii priveau televizorul. Iar în vîrful dealului era amplasată unitatea militară unde erau şi radare. Atunci cînd acestea erau incluse, calitatea imaginii se înrăutăţea brusc. Tot oraşul blestema militarii. Dar nu foarte tare. Multe fete din oraş devenise soţii ale militarilor serviciului de urgenţă detaşaţi. Inclusiv, sora mea mai mare — Veronica.