Sufletul rămîne rustic
РУС. MOLD.
» » Sufletul rămîne rustic

Sufletul rămîne rustic

12-11-2016, 11:17
Viziuni: 636
  
Versiunea de tipar   
Sufletul rămîne rusticMaria Dmitrievna a devenit membru al PCUS în anul 1975. Era un membru activ și o durea sufletul pentru tot ce se petrecea la sat

Cîndva, în satul Goluboe din sudul Moldovei majoritatea populației era de etnie cehă. Conaționalii bravului soldat Șveik prelucrau la fel de brav pămîntul Bugeacului fapt care li s-a permis de Ecaterina a II-a. La ei a crescut și a învățat munca țărănească Maria Bazan.


Toate acestea au fost foarte demult, la mijlocul secolului trecut, însă, pentru Maria Dmitrievna amintirile acelor ani rămîn la fel de vii și astăzi.

 

«Despre asta se pot scrie multe pagini, își amintește ea. Dar necesită timp. Iar timpul zboară atît de reede! Toamna aceasta am sărbătorit împlinirea a 75 de ani. În casa mea, deja în satul Moscovei din raionul Cahul, unde locuiesc din anii 60. Am venit aici să fiu profesoară, dar am condus Casa raională a pionerilor care se și afla în satul Moscovei. Pe parcursul anilor cît am activat în calitate de director, am fost de nouă ori în Artek — principala tabără pionerească din Uniunea Sovietică, am asistat la întîlnirile tinerilor pioneri cu însuși Iurie Gagarin, primul cosmonaut de pe planetă. În acea tabără puteau să ajungă doar cei mai buni elevi din imensa țară, deci, consider un mare succes faptul că au fost acolo, s-au odihnit și au învățat 11 copii din satul Moscovei. Și de fiecare dată cînd reveneam acasă copiii povesteau cum semenii lor din alte republici se mirau că satul nostru se numește așa — aproape că nu Moscova».

 

Satul a primit această denumire de la un boier care a venit aici din suburbia Moscovei și a cumpărat pămînt. Acum două secole, aceste pămînturi au început să fie populate de oameni veniți de prin diferite părți — moldoveni, bulgari, găgăuzi, armeni și chiar romii care se săturase de viața nomadă. S-a format un sat, apoi a apărut propriul iarmaroc unde veneau oamenii din satele vecine.

 

Acum doi ani, satul a marcat 200 de ani de la fondare. Primarul comunei, Nicolae Bocicovar a povestit că deja în perioada sovietică în sat au fost construite obiecte de importanță socială — școală, grădinițe pentru copii. Au fost fondate gospodării colective care s-au destrămat în anii 90. În ultimii ani s-a procurat tehnică nouă, s-au sădit sute de ha de viță-de-vie.

 

Astăzi, satul este mare — al doilea ca mărime în sudul Moldovei și este împărțit în mai multe mini-cartiere, în fiecare din ele predomină o anumită etnie. Este mini-carterul Zarecie, Răzești, Burcani, Baranceni, Nicu, Dermenji. Acolo locuiesc ucraineni, bulgari, armeni, găgăuzi și toți se împacă între ei. Nici măcar locuitorii din mini-cartierul Golopuzevka nu sunt luați peste picior — odată ce a fost denumit așa înseamnă că așa trebuie.

 

Nu te pui cu înțelepciunea populară! Cei din satul Moscovei spun că ar fi fost bine dacă în toată republica oamenii ar fi trăit la fel de prietenește și nu s-ar fi divizat în autonomii și nu ar fi tras fiecare plapuma în partea sa.

 

În satul Moscovei a venit pe lume o persoană pe care o cunosc foarte bine –Dimitrie Arabadji. Așa s-a întîmplat că ambii am fost membri ai Comitetului raional comsomolist din Leova. Ulterior, eu m-am ocupat de activitățile mele ziaristice, iar el a devenit funcționar partinic, a fost adjunctul președintelui comitetului executiv raional, specialist principal în guvernul republicii.

 

O pătrime de veac a dedicat-o muncii sindicaliste în una din băncile de frunte. El a povestit despre faptul că strămoșii lui au venit din Bulgaria. Bunicul Constantin a procurat pămînt în apropiere de satul Moscovei, a construit în sat o casă. Alături s-au stabilit frații lui — Dimitrie și Vladimir. Au urmat ani deloc ușori, războaie sîngeroase și deportări, dar țăranii au supraviețuit, iar acum, în aceste locuri, trăiesc urmașii lor. Dimitrie Arabadji are un gînd — să scrie o carte despre satul său, în care protagoniștii să fie persoanele pe care le cunoaște și grație cărora satul a devenit atît de frumos și renumit.

 

În anii 60, eu, autorul acestui articol, am fost o singură dată în satul Moscovei. Eram tînăr muzician și jucam la domră. Venisem în sat în componența orchestrei instrumentiștilor populari ai Casei de cultură din Leova. Concertul a fost organizat exact cu acest prilej — darea în exploatare a noii Case de cultură. În orașul nostru nu exista încă un asemenea edificiu, cercurile de creație erau găzduite în clădirea veche a cinematografului. Și aici — o clădire imensă, decorată cu tencuială colorată, săli spațioase…

 

Acum, am găsit în Internet un clip video despre aceeași clădire. Este părăsită, în sala de spectacole hoinăresc maidanezii, se aude ciripitul vrăbiilor, care, probabil, trăiesc liber între pereții clădirii.

 

— Iată ce timpuri avem să trăim, — spune Maria Dimitrievna Bazan. — Și doar nu a trecut atît de multă vreme din anii 80 cînd eu eram președinte al consiliului sătesc iar în sat înflorea cultura. Se organizau multe festivaluri raionale, adunări, conferințe și alte manifestații ce erau găzduite de Casa noastră de cultură. Astăzi, însă, puținele evenimente, care se mai produc, sunt organizate la liceul din localitate, bine că investitorii străini ne-au ajutat să achiziționăm mobilier în acest scop. Și toate acestea se întîmplă într-un sat renumit pentru dragostea de muncă a locuitorilor săi! Într-un sat unde cîndva activa cea mai bună organizație pionerească din Uniune și o gospodărie colectivă fruntașă în Moldova!

 

Maria Dimitrievna a devenit membru al PCUS în anul 1975. Era un membru activ și o durea sufletul pentru tot ce se întîmpla în sat. De aceea i-a și fost încredințată conducerea Consiliului sătesc. Iar atunci cînd se crea Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, a aderat printre primii la formațiune și a contribuit la crearea organizației primare de partid în sat.

 

— Am participat la toate congresele anterioare ale PCRM, — spune Maria Dimitrievna. — Evident, la fel ca și toți delegații, îl cunosc personal pe V.N. Voronin. În cadrul unei reuniuni, Vladimir Nicolaevici mi-a dăruit un ceas de mînă. Am fost și la plenara CC din septembrie. Sunt convinsă că după acest spectacol de prost gust care a fost denumit alegeri prezidențiale — autoritatea partidului nostru va crește brusc. Pentru că este puțin probabil să se îndeplinească ceea ce ne-au promis candidații.

 

Veteranul partidului și muncii, Maria Dimitrievna Bazan, nu regretă anii pe care i-a trăit. Ea a activat onest pe tărîmul pedagogic, soțul Nicolae a fost un șofer bun. Acum, la bătrnețe, traiul nu-i este dulce. Pentru ca să nu trăiască numai din pensie, Nicolai Nicolaevici mai lucrează încă. Copiilor le este un pic mai ușor, și-au găsit ocupație prin alte părți. Fiul este locotenent — colonel de poliție, iar fiica Natalia locuiește la Chișinău. Recent, Maria Dimitrievna a fost la nepoata ei în Grecia.
 
Evident, locurile sunt frumoase, dar oricum vroia acasă. La munca sa rustică, la florile ei din jurul casei. Și la oamenii care locuiesc în satul natal Moscovei, sat multinațional și atît de aproape inimii.
 
Ion Mardari
 
скачать dle 10.6фильмы бесплатно
Рейтинг статьи: