Prin eforturile depuse de «sovietologii» occidentali, anti-sovietismul și rusofobia a degenerat în fostele republici sovietice în tot felul de mișcări și fronturi radicale
La sfîrșitul anilor 80 ai secolului trecut, stimularea și menținerea conflictelor ascunse și deschise a devenit realizarea practică a tuturor elaborărilor sovietologilor pentru decenii întregi. Prin complicitatea puterii centrale și grație politicii capitaliste a lui Gorbaciov, mai întîi în Țările Baltice, apoi în Ucraina, Moldova, Georgia, Azerbaidjan ș.a.m.d, s-au intensificat curatorii internaționali, tehnica de înmulțire, megafoanele, sursele financiare precum și noile tehnologii de organizare a protestelor în masă…
(Continuarea subiectului început în Nr. 20 al Ziarului «Comunistul» din 16 iunie.)
Pentru prima dată în istoria omenirii
Evenimentele revoluționare din 1917 au însemnat începutul schimbărilor epocale pe teritoriile imense ale fostului Imperiu Rus. Contradicțiile sociale, radicalismul și intransigența părților au condiționat, pentru cîțiva ani grei, starea războiului civil sîngeros și distructiv. Vectorul istoric orientat spre viitor, de rînd cu sprijinul majorității populației, care obosise de haosul și distrugerile războiului, au permis noii puteri bolșevice (sovietice) să se afirme și să realizeze planurile sale de program pentru crearea unei societăți care nu a mai existat în istoria umanității.
Lecțiile Primului Război Mondial și Războiului Civil au fost asimilate și au propulsat republicile sovietice de pe teritoriul fostului Imperiu Rus să se unească. Unitatea economică și militară în fața Occidentului industrializat învrăjbit a fost o necesitate vitală. În memoria populației, statului creat în 1922 — URSS — erau proaspete impresiile intervenției foștilor aliați ai Rusiei în Antanta: descinderea și acapararea de facto de către trupele engleze a Murmansk-ului și Baku, ocuparea Odessei, Nikolaev și Bender de către trupele franceze și grecești, ocupația Vladivostok de către japonezi și încercarea de a controla regiunea Baikal; războiul cu Polonia, care a primit independență din partea puterii sovietice, după care, în 1920, trupele poloneze au acaparat Kievul și Minskul, profitînd de conflictele civile care cuprinsese fostele metropole. Toate aceste fapte ale încercărilor active de a scinda teritoriile fostului Imperiu Rus au fost luate în considerarea factorilor unității politice a situației internaționale, care a dictat guvernului sovietic politica internă și externă.
În politica internă au fost trasate și realizate planurile de perspectivă de reorganizare industrială a teritoriilor imense, de edificare culturală, instruirea generală pentru obținerea unei societăți erudite în proporție de sută la sută, controlul producției agricole, dezvoltarea infrastructurii și crearea forțelor armate puternice capabile să se opună oricărei agresiuni din afară, a unei forțe armate dotate cu aviație, blindate, artilerie și flotă militar-maritimă contemporană pentru acea perioadă ș.a.m.d. În ceea ce ține de politica externă, guvernul sovietic, făcînd uz de contradicțiile existente între «prădătorii» industrializați, care nu renunțau la planurile de dominare și împărțire a lumii, a găsit posibilitatea de a colabora în sfera obținerii accesului la tehnologiile industriei constructoare de mașini, construcției aviatice, surselor de comunicare și inginerie.
Sub ținta sovietologilor
Da, URSS a realizat saltul industrial ferm și fără milă. Aici sunt la locul lor analogiile cu politica marelui reorganizator și modernizator al statului rus — țarul Petru cel Mare. Anume lipsa de îngăduință și compromis a politicii interne, care a determinat, timp de zece ani — de la sfîrșitul anilor 20 pînă la începutul anilor 40 — crearea unei baze industriale puternice, ascensiunea culturală, creșterea ratei de instruire a populației și asimilării tehnologiilor, crearea unei armate și unei flote moderne, a devenit punctul vulnerabil în care, începînd cu anii 30 ai secolului XX, au fost orientate săgețile criticii distructive ale apologeților dominației occidentale, care-și pusese sarcina, la început, să slăbească la maxim, iar apoi — să distrugă URSS.
Anume în această perioadă de dezvoltare și depășire pe mai multe dimensiuni (iată paradoxul sorților istorice!) din contul colaborării cu URSS consecințele «Marii depresii» a bastionului oligarhiei industrial financiare — SUA — începe să se dezvolte și să se întărească ramura așa numitei științe, bazate pe conceptele geopolitice, «Sovietologia».
Din primii pași, noua ramură a fost bine dotată și structurată. Este vorba și despre Institutul Rus a Universității din Columbia, care era condus de Marshall D. Shulman și, ceva mai tîrziu, Institutul de cercetare a problemelor comunismului de pe lîngă aceeași Universitate din Columbia în frunte cu directorul Zbigniew Brzezinski.
Sarcina principală a multitudinii de sovietologi a fost propaganda și fabricarea versiunilor istorice bazate pe nume și evenimente reale, studierea erorilor și eșecurilor conducerii sovietice, conflictele interne de partid pentru aprofundarea contradicțiilor în societatea sovietică.
Destabilizarea concurentului politic extern și ideologic se ducea consecvent și abil. Un pion al acestei destabilizări al sovietologilor a fost ales numele victimei luptei politice interne de partid, activistului de vază a puterii sovietice — Nicolai Buharin. Nici lui Lenin, nici lui Stalin, nici lui Troțki nu i se acorda și nu i se acordă o asemenea atenție în cercetările sovietologilor precum lui Buharin. Unde se ascunde enigma?
În primul rînd, el este «victima regimului totalitar». De altfel, faptul excluderii violente a lui Buharin, ca și mulți alți aliați ai «Gărzii leniniste» de pe Olimpul politic al URSS nu poate fi pusă la îndoială: ce a fost a fost. În afară de aceasta, Buharin era comod prin faptul că spre deosebire, să zicem de același Stalin, s-a perindat dintr-o parte în alta mult și gălăgios: ba apăra NPE, ba o critica; ba pleda pentru «biciuirea» istoriei pe calea trecerii peste etapele dezvoltării evolutive, or, îndemna să se reziste în fața răului prin violență.
Trebuie să recunoaștem că Buharin a fost o figură proeminentă, însă, destul de încîlcită și neclară în postulatele sale ideologice. Și, cel mai important, el ura sincer și convins țărănimea patriarhală rusă, ortodoxia și orînduirea tradițională a satului rus. De aici, apropo, și se trage intoleranța lui față de creația și față de însuși personalitatea lui Serghei Esenin, pe care Buharin unde putea acolo-l presa.
Dacă e să generalizăm, personalitatea și viziunile lui Nicolai Buharin se înscriu perfect în imaginea creată de geniul Hemingway a revoluționarului de stînga, care a pus la cale execuțiile și persecuțiile în timpul războiului civil din Spania. «Dacă nu ai văzut începutul revoluției într-un sat mic, nu ai văzut nimic» («Pentru cine bat clopotele» — Hemingway). Nicolai Ivanovici Buharin afirma consecvent și insistent spiritul internaționalismului vulgar, unde mai pui că nu-i era străină închinarea în fața ordinii, disciplinei și clarității germane.
Alternativa, ca și versiune
Dar, ce ar fi fost dacă nu Stalin, ci Buharin ar fi fost în fruntea țării Sovietelor? Scolastica îndrăgită a sovietologilor din toate timpurile.
Așa deci, Nicolai Buharin, internaționalist radical, revoluționar, puțin rusofob, marxist, germanofil, care pleda pentru colaborarea cu Germania devastată și, împreună cu Karl Radek cura această colaborare — stindardul și arma «Sovietologiei». Ca și antipod — Stalin — «dictator, călău sîngeros, doctrinar îngust» ș. a. m. d. Un tip absolut pesimist — întruchiparea celor mai rele trăsături caracteristice «rușilor».
Dar Stalin este georgian! Și care este diferența? Unchiul Joe, Bizantinul, Iosif cel Groaznic — toate acestea sînt clișee stereotipice, menite să implanteze în conștiința oamenilor intoleranță la nivelul emoțiilor primitive.
O atare banalizare a con¬științei publice la nivelul stereotipurilor. Și Merle Fainsod — autorul manualului detaliat de sovietologie, și Stephen Cohen cu cartea sa «Regîndirea experienței sovietice», și, desigur, Zbigniew Brzezinski — o minte sofisticată, maestrul intrigilor geopolitice, au muncit din greu la crearea imaginii «Țării Sovietelor» cu transpunerea peste toponimul Rusia, ca și locuri unde, «pe fundalul tradiției istorice înflorește tirania, robia, beția, nepăsarea și obișnuința de a obține scopurile prin violență barbară...».
Realizarea proiectului sovietic, ca și — dezvoltarea industrială a teritoriilor imense anterior agrare, victoria asupra fascismului hitlerist, programul cosmic și zborul lui Iuri Gagarin, precum și multe altele — fie că nu se aminteau deloc, fie că erau explicate prin superficialitatea faptelor istorice prin scoaterea în evidență a unor evenimente negative, care, evident, au existat în perioada sovietică, dar care au fost și există în bagajul istoric a oricărei puteri care pretinde la un loc de frunte în cursul istoriei.
Determinat, la evoluția și înrădăcinarea rusofobiei de origine sovietologică a contribuit și politica internă a conducerii sovietice, atît în domeniul democrației și discuțiilor interne de partid, cît și în conținut ideologic social. Stagnarea, abaterea de la principiile democrației, dogmatismul și tendința de a prezenta dorințele drept realitate, tăinuirea negativului istoric au dus la ceea că, deja la mijlocul anilor 80 ai secolului XX, în masele largi ale populației din URSS se înregistra o scădere drastică a încrederii în raport cu momeala stilului de viață occidental.
Primitiv, simplu și concret
În timp ce sovietologia occidentală dădea buzna activ în subiectul evenimentelor anului 1917, abordînd și interpretînd în fel și chip chestiunile istorice cele mai acute — Revoluțiile din Februarie și Octombrie, evidențiind aspectele distructive și violente, transferînd imaginea dictaturii proletare și represiunile staliniste pe însăși esența reorganizărilor petrecute în acea perioadă și evidențiind acest fapt ca și «fundament al modelului statal sovietic», știința socială sovietică și contra-propaganda plutea în deriva dogmelor și clișeelor, tot mai mult depărtîndu-se de realitate și pierzînd capacitatea de a mai răspunde la provocările epocii. Odată cu venirea lui Gorbaciov, și perestroika acestuia, vectorii influenței distructive asupra URSS din afară și din interior au coincis. Începînd cu anul 1986, Sovietologia, adunată în SUA în cadrul Consiliului Național pentru cercetări sovietice și occidental-europene, a determinat în calitate de vector principal în activitatea sa «depistarea celor mai importante puncte vulnerabile în structura politică și economică a URSS și țărilor lagărului socialist».
Acest consiliu a determinat că principala contradicție a vieții sociale în URSS este tensiunea dintre elitele naționale și centrul puterii din Moscova. Relațiile din interiorul lagărului socialist au fost scanate și conștientizate în concepția istorică «Politica agresivă tradițională a Imperiului Rus și URSS» în raport cu vecinii. «Rușii vin, rușii au venit, rușii trebuie să plece» — primitiv, simplu și concret.
Totalitatea factorilor negativi cum ar fi tensiunea epocală și necesitatea de schimbări în economie, politică și viața socială, trădarea intereselor URSS de către puterea centrală, inerția majorității populației țării și lipsa ideologiei care să permită conștientizarea și să explice ceea ce avea să se întîmple, influența directă asupra situației din partea țărilor occidentale și, întîi de toate, din partea SUA, au dus la distrugerea URSS.
S-ar părea că sovietologii ar trebui să fi pus punctul aici. Scopul a fost atins. Marea putere este distrusă, democrația liberală nu are alternativă, însăși Rusia sub conducerea reformatorilor democrați merge în familia popoarelor europene. Dar nu a fost să fie...
Energia distructivă acumulată în mințile distrugătorilor URSS cerea să se emane pe o nouă dimensiune pentru justificarea globalizării totale și acerbe, dominarea Statelor Unite ale Americii ca și curator mondial al «standardelor democratice». Odată cu venirea la putere în Rusia, condiționat vorbind, a echipei patrioților «Putin — Primakov», rusofobia occidentală a căpătat un suflu nou...
(Va urma...)
Mihail Lupașco
скачать dle 10.6фильмы бесплатно