Discursul lui Vladimir Voronin, Președinte al Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, la Plenara festivă a CC, consacrată aniversării a 25-ea a PCRM (Partea II)

Conștientizarea critică a realității

PCRM și-a început activitatea în condiții politice și istorice obiective, de acum formate și statornicite. Să te agăți de trecut ar fi însemnat să nu corespunzi prezentului și să renunți la viitor. Astăzi putem declara cu certitudine că anume acele elemente inovatoare, care au apărut chiar în primul nostru program al partidului adoptat la Congresul I al PCRM, au condiționat și caracterul lui de masă, și acceptarea lui de către majoritatea covîrșitoare a populației țării, și longevitatea lui, și activitatea lui politică și statală de succes.

Despre ce fel de schimbări este vorba? În primul rînd, Partidul Comuniștilor s-a declarat pe sine organizație politică de tip parlamentar. Rămînînd fidel trecutului revoluționar, PCRM intenționa să activeze exclusiv în cîmpul legal și să obțină rezultate prin forța convingerii argumentate. Pe lîngă asta, PCRM a acceptat economia cu mai multe forme de gestionare, precum și dreptul la existență a diferitelor forme de proprietate. Bineînțeles, preferința i-a fost dată proprietății de stat și celei obștești. Și partidul le-a demonstrat pe toate acestea prin ulterioara sa practică, pronunțîndu-se împotriva privatizării domeniilor strategice și a principalelor obiecte ale economiei naționale.

De asemenea, a fost supusă revizuirii și teza clasică de program privind dictatura proletariatului. Asta ne-a determinat s-o facem situația obiectivă. Pe parcursul anilor cît a durat procesul de restrîngere a industriei din Moldova, proletariatul ca o clasă de avangardă a dispărut, ba chiar a dispărut în general ca pătură a societății. De aceea postulatul privind dictatura proletariatului l-am înlocuit cu o teză conform căreia Partidului Comuniștilor i se atribuia calitatea de partid al tuturor oamenilor muncii. De fapt — al tuturor cetățenilor țării. Deci, «partid al poporului», astfel el lărgindu-și considerabil nu atît propriul cadru ideologic, cît cîmpul său politic și cel electoral. Noi n-aveam de gînd să fim partidul foștilor membri ai PCUS, care își trăiau ultimii lor ani. Noi priveam spre viitorul nostru, afirmîndu-ne în calitate de partid modern și progresist de stînga. Doar, în ultimă instanță, anume actualitatea și progresul, ci nu dogmatismul și înapoierea întotdeauna au constituit trăsăturile clasice ale unui adevărat partid comunist.

Atunci, nu toți ne-au înțeles. Am fost criticați pentru așa-numita renegare. Am auzit la adresa noastră și învinuiri de revizionism. Dar am găsit în bogata noastră moștenire teoretică și practică destule exemple ce demonstrau justețea celor întreprinse de noi. Mai bine zis — dreptul nostru de a aplica învățătura veșnic vie a marxismului și leninismului la realități concrete social-istorice și naționale. Desigur, ne-am confruntat cu o lipsă de înțelegere. De aceea, cu mulți dintr-ai noștri ne-am despărțit chiar la începutul căii. Am fost criticați pînă și pentru faptul că drept simbolică a partidului am ales nu pur și simplu secera și ciocanul, ci secera, ciocanul și o carte deschisă. Dar nu puteam și nici nu doream să acceptăm acest clișeu de clasă. Noi intenționam să devenim exponenții intereselor tuturor cetățenilor țării, fără nici o excepție. Iar cartea, pe lîngă asta, mai este și un simbol al culturii civilizatoare, iar ideea civilizatoare, altfel spus, iluminismul, constituie unul din principalele scopuri ale oricărei organizații comuniste. În ultimă instanță, am reușit s-o facem și, fiți de acord, am făcut-o suficient de bine.

Și iată de ce. Chiar la primul congres, noi cu dumneavoastră ne-am trasat obiectivul de a cuceri puterea. Multora dintre tovarășii noștri le-a părut că asta e o încredere prea mare în sine. Dar noi am creat nu un club după interese, ci o organizație politică. Iar scopul oricărei organizații politice este cucerirea puterii. Da, atunci asta părea imposibil. Dar anume o asemenea abordare referitor la obiectivul nostru, — abordare ce părea că depășește considerabil posibilitățile noastre de atunci, — ne-a permis să atingem acest obiectiv. Acestui «imposibil» i-am contrapus o neîncetată muncă zilnică a tuturor structurilor de partid — de la staff-ul central pînă la organizația primară. Și, treptat, «imposibilul» a început să devină realitate. De la alegeri la alegeri, rezultatele noastre electorale erau tot mai impunătoare. La alegerile din 1994, ne-a fost îngrădit accesul, în mod intenționat tărăgănînd înregistrarea în cursa electorală. Dar de acum în anul 1995 partidul, pe neașteptate pentru toți, la alegerile locale a obținut rezultate foarte bune. Acesta putea fi considerat un fapt accidental, cum și scriau oponenții noștri. Dar în următorul an, 1996, candidatul din partea partidului nostru la alegerile prezidențiale a obținut al treilea rezultat, întrecîndu-l pe prim-ministrul în exercițiu. Și asta fără ca noi să avem resurse financiare și mediatice, în condițiile unei totale blocade informaționale și ale ponegririi neîncetate a tot ceea ce era legat de perioada sovietică și de ideologia comunistă.

Ce puteam noi, comuniștii, să opunem acestei înverșunate propagande? Doar convingerile ce le aveam, credința în viitor, structura noastră de acum ramificată la acel moment, iar pe lîngă asta — și ziarul «Comunistul», în jurul căruia construiam un partid în stil leninist. Și atunci, și acum acest ziar este unica sursă veridică de informații nu numai despre partid, ci și despre situația din țară. De aceea aș vrea să ne amintim de bine despre cel care timp de mulți ani a fost redactor al «Comunistului» și care a cultivat în organul nostru de partid cele mai bune tradiții jurnalistice. Îl am în vedere pe Evgheni Tcaciuc.

Ofensivă asupra puterii

Apoi a sosit anul 1998, anul primelor alegeri parlamentare, la care noi cu dumneavoastră urma să punem la încercare și trăinicia fundamentului ideologic și organizatoric al partidului nostru, și eficiența structurilor noastre, precum și a tehnologiilor noastre politice. Rezultatul pe care l-am obținut este cunoscut de toți. Primele alegeri parlamentare la care a participat Partidul Comuniștilor i-au adus și prima victorie indiscutabilă. Primul loc și patruzeci de mandate de deputat din cei 101. De atunci încolo, nu mai puteam fi ignorați. Noi am devenit nu pur și simplu o parte inseparabilă a landșaftului politic moldovenesc, ci și o forță politică pe poziție de lider în țară. Atunci, numeroșii noștri neprieteni au încercat să explice victoria noastră prin spiritul nostalgic al societății. Ei nici măcar n-au atras atenție că însuși faptul existenței unei nostalgii în masă după timpurile sovietice este pentru dumnealor ca o sentință de condamnare, ca o dovadă a incapacității lor de a construi un stat viabil. Ei de asemenea au demonstrat totala inconsistență a propriei lor propagande electorale, bazate pe anticomunism și pe răspîndirea unor sperietori de tipul că PCRM aduce cu sine represalii, deportări, exproprieri și nimicirea bisericii. Însă ei nu-și băteau capul de asemenea «mărunțișuri». Ei aveau nevoie să explice cumva fenomenul rezultatului atît de înalt al comuniștilor la alegeri.

Dar ei aveau dreptate doar parțial. Nostalgia despre care vorbeau, bineînțeles, exista, îndeosebi pe fundalul eșecului total postsovietic. Însă nu această nostalgie i-a determinat pe cei aproape 500 mii de alegători să-și dea voturile lor pentru Partidul Comuniștilor. Cu programul său anticriză, bine chibzuit și fundamentat din punct de vedere științific, partidul nostru a început să fie perceput de populație ca unica forță capabilă să oprească ruinarea social-economică și distrugerea statului. Iar toate acestea erau categorii nu ale trecutului, fie și ale unui trecut minunat, ci ale viitorului. Partidul Comuniștilor a devenit pentru cetățenii Moldovei partid al speranței sociale.

Victoria la alegeri ne-a însuflețit pe noi și pe părtașii noștri. Părea că ne-a fost oferită o șansă reală de a obține schimbarea cursului dezastruos al țării, de a opri catastrofa națională. Dar, după cum dumneavoastră cu toții vă amintiți, desigur, pentru a nu-i lăsa pe comuniști să ajungă la putere, în Parlament a fost înjghebată o coaliție cu adevărat monstruoasă, care îi întrunea în rîndurile sale pe cei mai de neîmpăcat dușmani. Pentru noi era evident că asta s-a întîmplat în urma imixtiunii cunoscutului factor extern. Cei care au depus atîtea eforturi și au irosit atîtea mijloace pentru a destrăma Uniunea Sovietică și a distruge PCUS, pentru a discredita ideea comunistă, nu puteau să-și permită să-i lase pe comuniști să ia puterea în mîinile lor chiar în centrul Europei. Și alianța antipopulară închegată atunci cu ajutorul Occidentului, care a adus atîtea necazuri și durere populației și care a dus țara la faliment, nu se deosebea absolut prin nimic de acea alianță care a fost formată de acum în anul 2010, după plecarea noastră în opoziție. Și asta, fără nici o îndoială, s-a întîmplat sub presiunea aceluiași amestec din afara țării. Din toate acestea, putem trage două concluzii principale. În primul rînd, rămînînd comuniști, noi sîntem condamnați la o atitudine preconcepută față de noi, la faptul că întotdeauna se va încerca să fim izolați de puterea din stat. În al doilea rînd, noi n-am avut și nici astăzi nu avem aliați politici. Unicul nostru aliat firesc este poporul moldovenesc multinațional.

Atunci, în îndepărtatul an 1998, pomenindu-ne în opoziție dură, noi cu dumneavoastră nu ne-am împăcat cu rolul ce ne-a fost distribuit: rolul de observatori pasivi. Comuniștii au început o ofensivă totală asupra puterii. Prezența în Parlament a celei mai numeroase fracțiuni i-a asigurat PCRM tribuna de care el multă vreme a fost lipsit. Partidul nu avea unde să se retragă: în spatele lui se afla Moldova dezbinată și jefuită, care în mod vertiginos își pierdea rămășițele suveranității sale. Presiunea noastră asupra puterii era permanentă și mereu în creștere. Cu atît mai mult cu cît reprezentanții corupți și lași ai așa-numitei alianțe pentru democrație și reforme, în majoritatea lor, nu erau capabili să dea ripostă criticii noastre întemeiate și competente…

Haideți să ne amintim doar cîteva nume din acea legendară componență a detașamentului parlamentar de frunte al partidului nostru: Eugenia Ostapciuc, Maria Postoico, Vasili Iovv, Alexandru Jdanov, Ivan Calin, Gheorghe Anton, Vasili Carafizi, Arcadie Pasecinic, Dmitri Todoroglo, Vadim Mișin, Mihail Rusu, Iulian Magaleas, Ion Filimon, Vladimir Țaranov…

În fiecare zi, noi mergeam la luptă, noi atacam în ofensivă. Nu pur și simplu puterea, ci toate acele mîrșăvii pe care le întruchipa ea — corupția, trădarea intereselor naționale, nedorința și nepriceperea de a dezvolta țara, lipsa de profesionalism. Se prea poate că astăzi cineva de acum a uitat, dar voi aminti că atunci, în acei ani, guvernarea funcționa nu după un program propriu, ci exclusiv în baza fițuicilor trimise de FMI și Banca Mondială, transformînd cerșirea unor noi credite în idee națională. Iar fițuicile, care conțineau așa-numitele recomandări, acestea fiind, de fapt, ordine pentru executare, îi luau populației țării ultimele beneficii sociale. Toate erau supuse unui regim de economie drastică. Economiile se făceau, cum devenise de acum lucru obișnuit, pe seama sferei sociale, a pensiilor, salariilor, pe seama sferei sănătății și educației, pe seama dezvoltării științei și a culturii. Se făceau economii chiar și pe seama administrației publice locale, teritoriul țării fiind croit după clișeul român, pentru a fi înființate județe.


Dar, fiind și el parte a multpătimitului nostru popor moldovenesc, partidul nostru și fiecare dintre noi nu putea să nu simtă durere în suflet în fața înfrîngerii totale a Patriei noastre, Moldova. Totalurile erau deplorabile. Și nu era un lucru de mirare, dat fiind că la temelia independenței declarate cu zece ani în urmă fusese clădită vicleana idee despre caracterul provizoriu, de tranziție, al statului moldovenesc. Nimeni n-avea de gînd să-și bată capul de dezvoltarea lui. Epuizînd resursa inerției sovietice, țara a început cu ritmuri rapide să se ducă de rîpă. În față de acum se vedea prăpastia fatală. Cifrele statisticii doar confirmau această diagnoză puțin îmbucurătoare. În comparație cu anul 1991, nivelul de scădere a PIB-ului a alcătuit 65 de procente. Pensia medie era de 87 de lei, sau 7 dolari, și nu se plătea luni de-a rîndul, ba chiar și ani. Salariul mediu pe economie era de 408 lei, adică de circa 33 dolari. Și de asemenea nu era achitat în mod regulat. Paste făinoase și crupe cu termen expirat și galoși — iată ce primeau pensionarii noștri în loc de plățile lor sociale mizere.

Urmare a reformei administrativ-teritoriale a devenit vertiginoasa distrugere a infrastructurii satelor și orașelor, a fostelor centre raionale. A fost dezorganizat sistemul de încălzire centralizată și alimentare cu apă, la fel și cel cu gaze. Majoritatea spitalelor raionale au fost închise. Salariul mediu în sfera sănătății și a educației nu depășea suma de 200 de lei și de asemenea nu era achitat multe luni de-a rîndul. În toată țara se făceau deconectări în evantai a energiei electrice. Cea mai mare parte a timpului oamenii se aflau într-un întuneric beznă. În Chișinău, în timpul nopților erau iluminate doar unele vitrine. În urma realizării programului «Pămînt» (care a mai fost numit «Mormînt») a fost în totalitate distrusă agricultura împreună cu infrastructura socială rurală. A fost lichidată și industria. În economie, banii concreți au fost înlocuiți cu barter și compensarea cererilor reciproce, ceea ce contribuia la îmbogățirea structurilor criminale legate cu conducătorii structurilor de stat. Impozitul pe venit era de 32 procente! Să pornești o afacere era posibil doar prin dare de mită. Reprezentanții numeroaselor organe de control umblau ca niște lupi înfometați, ocupîndu-se cu stoarcerea de biruri. Toată țara era împărțită între grupările criminale. Numărul lor ajunsese la 116, iar în rîndurile lor se aflau mai mult de 1200 de oameni. Deși se făcuse numeroase declarații cu privire la caracterul deschis al politicii externe a Moldovei, Chișinăul, practic, nu avea nici un fel de relații nici cu Uniunea Europeană, nici cu țările din CSI. Nimeni nici nu se gîndea să folosească potențialul unic al situației Moldovei. Tratatul politic de bază cu Rusia nu fuseseră semnat de-a lungul a șapte ani. Asta nu putea fi explicat printr-un careva motiv serios, pur și simplu nu exista dorința de a porni țara pe calea dezvoltării.

Dar această cale spre pieire a fost tăiată de însuși poporul moldovenesc. El a găsit în sine suficiente forțe pentru a se împotrivi acestor nemernici, care vroiau să-l lipsească de patrie, de casă, de istoria lui de 650 de ani. Opunînd această rezistență cutezătoare, poporul n-a ieșit în stradă, n-a făcut revoluții, n-a spart și n-a distrus nimic. Totul s-a întîmplat în cadrul legii și al procedurilor democratice acceptate. La începutul anului 2001, poporul și-a dat în masă voturile sale pentru Partidul Comuniștilor — ca unică forță politică capabilă să stopeze procesul distructiv și să readucă țara pe drumul făuririi.

Contrapropaganda standardizată a oponenților de dreapta, construită pe clișee primitive, — comuniștii înseamnă Siberia, naționalizare, distrugerea bisericilor!, — de data asta, cum se zice, n-a prins foc. Ea nu numai că n-a avut nici un efect, ci a fost răsturnată de însăși practica guvernării noastre pe parcursul a opt ani. Am obținut 71 de mandate din 101! Nu pur și simplu majoritatea, ci majoritatea constituțională! A fost o adevărată senzație europeană, ba chiar aș zice mondială! Pentru întîia oară în toată istoria postsovietică, comuniștii nu pur și simplu au venit la putere — ei au venit la putere în rezultatul unor alegeri democratice! Pentru întîia oară, chiar în centrul Europei, un comunist a devenit președinte de țară! Aceasta a fost o adevărată provocare istorică. Și, pe lîngă asta, o colosală responsabilitate nu numai în fața alegătorilor, ci și în fața multelor generații ale predecesorilor noștri, ale comuniștilor care au înfăptuit Marea Revoluție Socialistă, au curățit Europa de mîrșăvia nazistă și au construit unul dintre cele mai mărețe state din lume.

Și astăzi putem afirma cu satisfacție: noi am reușit să răspundem cu demnitate în fața acestei provocări istorice și să îndreptățim încrederea și speranțele cetățenilor Moldovei, să trecem cu bine prin încercarea la care am fost supuși, deținînd puterea în țară. Noi cu dumneavoastră am oprit rostogolul Moldovei spre prăpastia inexistenței. Noi am învins factorul inevitabilității. Noi ne-am îndeplinit cea mai înaltă destinație politică și civică — am păstrat țara și am asigurat continuitatea statalității ei multiseculare.

Anul 2001 — revoluție civică pașnică adevărată

Tovarăși! Astăzi putem afirma cu toată certitudinea că, în februarie, 2001, în Moldova a avut loc o adevărată revoluție — o revoluție pașnică, civilă. Și, la fel ca oricare revoluție, ea a fost însoțită de explozii ale spiritului contrarevoluționar. La fel ca și în anul 1917, numeroși «experți» și «analiști» oploșiți în deceniul trecut pe lîngă precedenta guvernare ghiceau în cafea cît de mult timp se vor menține la putere comuniștii. Unii ziceau că vreme de o lună, alții ziceau că vreme de trei luni, iar cei mai «obiectivi» ziceau că vom ajunge pînă la o jumătate de an. Nimeni nu ne dădea o șansă mai mare. Și ei spuneau asta, bazîndu-se pe anumite lucruri. Țara se afla atunci în stare de moarte clinică. Și rar cine credea că Partidul Comuniștilor va avea puterea necesară și va ști cum s-o reanimeze cu succes.

Noi de bună seamă am venit nu la guvernare, ci pe ruinele guvernării și ale țării. În sertarele meselor din birourile predecesorilor noștri nu am găsit nimic — nici un plan de perspectivă, nici o strategie de dezvoltare. Nimic altceva decît creanțe al căror punct maxim de plată se apropia vertiginos. Nu noi am împrumutat fără nici o chibzuială bani, nu noi i-am furat, nu noi ne-am construit cu acești bani furați case și palate, nu noi ne-am cumpărat limuzine scumpe. Dar de întors trebuia să întoarcem noi acești bani împrumutați de ei. Și nu aveam mijloace ca s-o facem. Pe lîngă asta, mai existau și datorii interne, angajamente sociale ale statului față de populație.

Acum e clar de ce Occidentul în ansamblu, care nu ne-a împiedicat să luăm puterea, pînă la o vreme nu-și făcea griji pe seama faptului că în Moldova guvernarea a fost preluată de comuniști. Occidentul nu credea că ei, comuniștii, se vor menține la putere pentru mai multă vreme. Dar cînd le-a devenit clar că «regimul comunist», cum ne numeau dumnealor, nu s-a speriat și nu are de gînd să cedeze în fața nemaiauzitelor greutăți din țară, au ațîțat contrarevoluția. Aceasta se manifesta în mod diferit. În forma unui sabotaj al funcționarilor. În forma a fel de fel de provocații. În acest context, e suficient să ne amintim că mai mult de jumătate de an după victoria noastră în centrul Chișinăului au bîntuit mitinguri, iar principala stradă a Chișinăului a fost blocată de protestatari. Totodată, acești protestatari, care, vă dați seama, erau plătiți de cineva de după paravan, nu înaintau nici o pretenție noii puteri. Și nici n-aveau motive, deoarece noua putere încă nu dovediseră să facă nimic pentru țară — nici bun, nici rău. Deci, era vorba despre un anticomunism deschis.

Noi nu încercam să ne menținem la putere cu orice preț, de aceea, după venirea noastră la guvernare n-au urmat, așa cum se așteptau, nici represalii, nici aresturi, nici tentative de a impune în mod forțat societății abordările noastre ideologice. Lupta noastră politică se desfășura în exclusivitate în cîmpul democratic și al ordinii de drept. Pînă și guvernul pe care l-am format nu avea nimic comun cu nuanțele politie, din el făceau parte doar profesioniști și tehnocrați. Aprobarea unui cabinet de miniștri fără de partid, — din componența lui făcea parte doar un singur comunist, care a fost promovat exclusiv în baza calităților sale profesionale, — a stabilizat în cel mai serios mod situația politică din țară. Iar stabilitatea, fie și una relativă, ne era foarte necesară, deoarece noi deloc n-aveam timp ca să punem în voie lucrurile la cale. Noi nu puteam și nici n-aveam dreptul să stabilim pentru sine întîietatea și prioritatea problemelor. Nimic nu putea fi lăsat pentru mai tîrziu. Pentru noi nu existau probleme mari și mici, mai importante și mai puțin importante. Totul era la fel de important: și facerea ordinii în țară, și dezrădăcinarea criminalității, și revenirea la modul de viață conform legii, și nu a noțiunilor banditești, și reabilitarea sferei sociale, și relansarea economiei, și renașterea culturii, științei, învățămîntului. Ambițiosul scop — salvarea țării — nu ne oferea alte posibilități decît cea de a ne preocupa de toate și imediat. Și, totodată, s-o facem ținînd piept criticii dure și demagogice, dar bine planificate țintite asupra noastră, să ne facem dare de seamă în fața alegătorilor, să rezolvăm probleme de politică externă dintre cele mai complicate, treptat scoțînd țara din izolarea ei internațională, și nici pentru o zi să nu încetăm încercările de a restabili integritatea teritorială a Republicii Moldova.

Pentru a ameliora profunda criză sistemică ce cuprinsese întreaga Moldovă erau necesare soluții nu doar urgente, ci și infailibile, de abordări neordinare, inovative, creatoare. Și mai era necesară o administrare în regim manual, sau, cum se obișnuiește să i se spună astăzi, de un management anticriză. Ceea ce ne-am și străduit să aplicăm în activitatea noastră. Și de acum foarte degrabă, pentru întîia oară în anii de independență, oamenii au început să simtă că, în sfîrșit, în țară se face vădită munca celor de la guvernare. În locul iresponsabilității colective a fostei alianțe, care semăna atît de mult cu cea pe care o avem astăzi, a venit responsabilitatea personală. Puterea din țară a început să se profileze în trăsături omenești cunoscute, ceea ce întotdeauna e un risc colosal pentru cei de la putere. Dar noi cu dumneavoastră niciodată nu ne-am temut de responsabilitate, de risc. Așa că, într-un termen scurt, starea de lucruri în țară s-a schimbat în mod radical. Nimeni și niciodată n-a mai vorbit despre Moldova ca despre un proiect eșuat.

Totalul acestei abordări fără precedent ca dimensiune și al realizării obiectivelor din respectiva perioadă de timp, l-am apreciat modest: noi am demonstrat că Moldova e capabilă să se dezvolte în mod de sine stătător, ca stat independent și suveran. Dar în spatele acestei modeste aprecieri a fost, cum se spune, «o muncă de ocnaș» a tuturor celor care au activat în cadrul structurilor statului, o muncă plină de abnegație, care i-a solicitat fiecăruia dintre noi, tuturor structurilor partidului, o maximă concentrare profesională și morală și, desigur, voință politică. Și anume printr-o asemenea muncă a fost posibil ca, pe parcursul unor luni numărate, să stîrpim criminalitatea organizată și să facem ordine în țară, să le întoarcem oamenilor încrederea că statul are grijă de ei — de securitatea personală și de liniștea lor. A fost suficientă doar voința politică pentru a obliga structurile de stat să-și îndeplinească în modul cuvenit obligațiile de funcție. Ca urmare, au fost achitate oamenilor restanțele la pensii și salarii, a fost anulată reforma administrativ-teritorială, revenindu-se la împărțirea țării pe raioane. În sfîrșit, guvernarea a început să funcționeze în același ritm ca un mecanism bine reglat.

8 ani de muncă în același ritm cu țara

Cifrele seci uneori vorbesc mai mult decît concluziile politice. Și, pentru a aprecia calea de 25 de ani parcursă de partidul nostru, precum și cei opt ani de guvernare comunistă, nu putem să nu apelăm și la ele.

Deci: în cei 8 ani cît țara a fost condusă de noi, produsul intern brut a crescut de 4,1 ori, sau cu 59 la sută, ceea ce pe cap de locuitor înseamnă o creștere de la 354 de dolari pînă la 1230. Cît privește acest indice, în anul 2008, noi am atins nivelul anului 1991, ultimul an al puterii sovietice în Moldova. Veniturile bugetului consolidat de stat au crescut de 6 ori! Au fost create 327 mii de locuri noi de muncă, ceea ce a permis nu doar să fie scăzut nivelul șomajului, ci și create condiții pentru revenirea cetățenilor Moldovei în Patrie. Astăzi, ca urmare a așa-numitei guvernări democratice, proeuropene, plecarea peste hotare din nou a devenit pentru mii și mii dintre concetățenii noștri o salvare de sărăcie și disperare.

Timp de opt ani, noi am reușit să mărim de 6 ori, în calcul nominal, salariul mediu lunar, iar în calcul real — cu 270 la sută. Și asta în echivalent de dolar. Iar salariul pedagogilor a crescut mai mult de 7 ori, al lucrătorilor medicali — de 8,5 ori.

Doar în perioada de timp din anul 2005 pînă în 2009, pachetul de servicii medicale garantat de stat a fost dublat. Experiența noastră în ceea ce privește introducerea asigurării obligatorii în medicină a fost studiat la nivel internațional și recunoscut drept model pentru întreaga Europă de Est. Noi am apropiat de om serviciile medicale pînă la distanța unei mîini întinse. În ansamblu cu măsurile de reabilitare socială imediată, aceste măsuri au produs un efect vizibil: vîrsta medie a cetățenilor Moldovei a crescut de la 67,6 ani în anul 2001 pînă la 69,4 ani, iar natalitatea, pentru întîia oară în anii postsovietici, a depășit mortalitatea.

Noi n-am închis nici o școală, nici o grădiniță de copii. Dimpotrivă, nivelul de subvenționare a sferei educației în această perioadă a crescut mai mult de 6 ori. Din anul 2004, adică din momentul aplicării unei noi redacții a Codului științei și inovațiilor, investițiile în cercetările fundamentale s-au mărit de 4 ori, iar salariul savanților — de 7 ori.

Salariul mediu pe țară a crescut de 9,1 ori, iar indexarea lui cu 15-20 la sută se făcea anual. Restanțele la plata pensiilor au fost achitate în totalitate la sfîrșitul anului 2001. Noi de asemenea am procedat la restituirea treptată cetățenilor a acumulărilor bancare din perioada sovietică, care le-au fost luate la începutul reformelor antipopulare.

Realizarea principiului echității sociale și a investițiilor în Om au devenit posibile datorită faptului că și capitalul de bază a crescut de 7,7 ori, volumul producției industriale, în prețuri comparabile, a crescut de 2,9 ori, al producției agricole — de 2 ori, de asemenea au crecut vînzările cu amănuntul — de 3,8 ori, iar cheltuielile bugetului de stat pentru programe sociale s-au mărit mai mult de 9 ori. Cota datoriei externe în raport cu PIB-ul a scăzut de la 60,5 procente pînă la 12,9 procente. În acest context am putea spune că, de fapt, am scos de pe gîtul statului jugul datoriilor. Acumulările valutare ale Băncii Naționale au crescut de 5,4 ori. Noi i-am făcut Moldovei ieșire la mare, am construit un port la care am conectat și calea ferată. Pe lîngă acestea, am făcut și multe altele.


Putem discuta mult în ce măsură corespundeau inovațiile noastre teoriei clasice. Dar noi ne orientam după faptul că Lenin, inițiind NEP-ul, la început de asemenea nu a fost înțeles corect de toți tovarășii lui de idei. În plus, principalul consta în altceva. În ce scop făceam noi tot ceea ce făceam? Pentru PCRM, scopurile propuse erau crearea unor noi locuri de muncă, extinderea bazei de impunere fiscală, obținerea unor mijloace suplimentare pentru soluționarea problemelor sociale. Pe lîngă asta, spre deosebire de liberali, noi niciodată nu lăsam lucrurile să meargă de la sine. Statul participa activ la procesele economice, inclusiv în calitate de investitor. Toată țara reprezenta un șantier enorm. Construiam drumuri, care sînt rezistente și de nădejde pînă astăzi, am instalat zeci de kilometri de trasee feroviare magistrale, am gazificat mai mult de 90 la sută din localitățile țării, am dat un nou suflu dezvoltării orașelor și satelor.

«Echipa de înmormîntare» de modelul anilor 90, venită la guvernare după noi, a respins planurile noastre. Ei așa și n-au înțeles că trecutul nu trebuie să-l scuipi, ci să-l privești cu interes. Și dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi descoperit că, de acum în anul 2006, Moldova era telefonizată în totalitate, iar toate localitățile, toate obiectele din sfera educației și din cea socială au fost asigurate cu calculatoare și conectate la Internet. Și că, doar din anul 2005 pînă în 2008, pentru construirea apeductelor magistrale și a rețelelor de distribuție a apei, din bugetul de stat au fost însușite peste 700 milioane de lei — mai mult de cîteva ori decît în deceniul precedent. Că, timp de opt ani, în Moldova au fost create mai mult de 200 stații de tehnologii și mașini, datorită cărora a fost posibilă consolidarea a mai mult de 70 la sută din terenurile agricole, că suprafețele plantate cu viță-de-vie s-au mărit de11,5 ori, de livezi — de 7,5 ori, iar ale pămînturilor irigate — de 10 ori. Moldova nu mai amintea un pustiu ars de soare și tot mai mult și mai mult se apropia de înaltul său standard din perioada sovietică de livadă înfloritoare.
Moldova este, din nou, în depresie

Chiar și o mică parte din aceste realizări i-ar fi făcut onoare oricărei guvernări. Și pentru oricare guvernare ar fi servit ca un punct de orientare pentru activitatea sa. Din momentul plecării noastre de la conducerea țării, au trecut mai mult de nouă ani. În aspect temporal, perioada guvernării așa-numiților democrați și liberali proeuropeni, precum și a sateliților lor, este comparabilă din punct de vedere statistic cu perioada guvernării noastre. Dar, oricît de mult ar minți ei, oricît de tare și-ar trîmbița «succesele» la toate canalele lor de televiziune, în realitate, așa și n-au reușit să obțină careva indici cît de cît apropiați de cei pe care i-am obținut noi. Nici într-un domeniu. Moldova din nou a căzut în vîltoarea unei depresii sociale profunde. Deoarece nu dețin capacitățile necesare și nici profesionalism, ei încearcă să copie cîte ceva din experiența noastră și să-i ademenească pe unii dintre specialiștii care au lucrat împreună cu noi. Cu toate acestea, nu le reușește nimic! Chiar și acele planuri de perspectivă și strategii de dezvoltare pe care le-am lăsat lor noi, ei n-au reușit să le ducă la bun sfîrșit. Cei care astăzi se consideră guvernanți ai țării nu sînt capabili să perceapă că, din detalii dispersate, este imposibil să închegi un tablou integru. Pentru că toate trebuie să se îmbine — și voința politică, și experiența de administrare, și viziunea strategică, și profesionalismul, și patriotismul, și echipa bine organizată și unită, și încrederea societății. Orice s-ar spune, totuși, politica, cu atît mai mult conducerea statului, nu pot fi un apanaj al diletanților. Principalul trebuie să fie un nobil scop social. Pe cînd ei sînt din categoria diletanților care încearcă să-și ascundă inadmisibila lor incompetență în spatele unor rapoarte despre victorii, de fapt, inexistente, în spatele unui piar și al unor minciuni stupide.

Ei așa și nu și-au dat sama că puterea nu este un scop în sine, premii și lauri. Că ea, puterea, nu se cuvine percepută ca sursă de îmbogățire personală, ca mijloc de satisfacere a propriilor ambiții. Puterea este o enormă responsabilitate pentru destinul țării și al fiecărui cetățean al ei. Și ea înseamnă nu doar crearea unor posibilități pentru păstrarea și dezvoltarea statului, dar, pe lîngă asta, și soluționarea numeroaselor probleme cotidiene, scriptice și nescriptice. Mai simplu spus, puterea nu înseamnă autoadmirație și nici etalare în fața camerelor de luat vederi, ci o muncă foarte grea de rutină. Autoritatea puterii necesită o confirmare zilnică — nu însă prin cuvinte, ci prin fapte.

Lor, celor ce guvernează țara astăzi, nu le este dat să înțeleagă că politica, dacă este vorba despre o adevărată politică, nu e un complet de combinații, nu e o corupere totală a tuturor — de la deputați și miniștri pînă la alegătorii de rînd. Nu e o permanentă presiune asupra oamenilor și șantajare a lor. Nu e transformarea unor oameni vii în «zombi», care pot fi conduși prin intermediul posturilor de televiziune. În sfîrșit, nu e realizarea la infinit în practică a principiului «Împarte și stăpînește!».

Adevărata politică înseamnă un dialog deschis și onest cu societatea, căutarea în permanență a unui compromis între diferitele pături ale societății, descoperirea punctelor de consolidare a societății. Scopul politicii nu este de a crea situații de conflict, ci de a-i împăca pe oameni. Ca în societate să fie pace și bună înțelegere, ci nu dezbinare și dușmănie.

Renunțînd la aceste, — pentru noi absolut firești, — principii politice și principii de construire a statului, care pornesc chiar de la începuturile ideologiei comuniste, ei, cei ce dețin puterea, au născut rușinosul fenomen al statului capturat, așa cum a devenit țara noastră de la 2010 încoace. În statul capturat nu există loc nici pentru controlul societății asupra puterii, nici pentru legătura inversă între putere și societate. În statul capturat, inițiativa civică este blocată, la fel precum și activitatea institutelor democratice. În statul capturat, activitatea guvernării este lipsită de o apreciere publică obiectivă, cu atît mai mult — de o autoapreciere adecvată. Statul capturat este un stat corupt în totalitate, deoarece aparența stabilității este susținută nu de activitatea lui eficientă în numele binelui țării și al poporului, ci exclusiv de bani. Statul capturat este un stat dictatorial, deoarece întreaga lui activitate este direcționată la păstrarea sa. În sfîrșit, statul capturat este un stat muribund, deoarece lipsa unor scopuri de importanță națională, a unui principiu de consolidare, a unui orizont planificat, în mod automat transformă viitorul țării într-o ficțiune, îl condamnă la o moarte lentă și chinuitoare. Și noi avem motive serioase și întemeiate să afirmăm că acest lucru se face în mod conștient. Că Moldova, cu multiseculara sa istorie, cu întreg poporul ei multinațional sînt doar o monedă de schimb cu care uzurpatorii îi vor plăti cu plăcere pe ocupanții de peste Prut și din Europa pentru garantarea inviolabilității lor personale și pentru păstrarea bunurilor jefuite.

Pe parcursul a opt ani, noi cu dumneavoastră am demonstrat că politica și conducerea statului pot fi altfel.

Pentru întîia oară, conducerea țării nu-i împărțea pe oameni în ai săi și în străini, depunînd toate eforturile ca să formuleze și să traducă în viață nu o agendă de partid, îngust-politică, de confruntare, ci una națională, care să consolideze întreaga societate.

Aș vrea să mai adaug că, avînd chiar și majoritatea constituțională, noi nici o dată n-am încercat să supunem intereselor noastre Legea Supremă a statului. Noi pe bună dreptate am considerat că invariabilitatea textului Constituției este una din garanțiile de nădejde ale stabilității în stat. Astăzi, la ordinul conducerii corupte și prin dictarea uzurpatorilor, Constituția o ciopîrțesc nemilos cinci cetățeni care s-au vîndut României, ei fiind membri ai Curții Constituționale.

Anume nouă ne-a fost destinat să înfăptuim și un adevărat progres în politica externă a Republicii Moldova. Demonstrînd o deschidere spre integrare, în cadrul CSI am reușit să semnăm, să ratificăm și să implementăm mai mult de 150 de documente. Am creat o bază stabilă și trainică pentru dezvoltarea relațiilor bilaterale moldo-ruse. Pe 19 noiembrie, 2001, Președintele FR Vladimir Putin a semnat Tratatul politic de bază de prietenie și colaborare, în care relațiile noastre cu Rusia au fost calificate ca parteneriat strategic. Da, noi am lucrat activ cu organizații europene, și am făcut-o, în primul rînd, în scopul modernizării în domeniul legislației, al relațiilor sociale și interetnice, al standardelor sociale. Noi am pregătit tot necesarul pentru semnarea unor acorduri privind patru libertăți europene — libertatea deplasării persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor. Noi am obținut un regim de comerț asimetric cu țările UE și acesta ne-a ajutat să mișcăm înainte nu numai dezvoltarea economiei autohtone, ci și să folosim la maxim situația noastră geo-economică.

Dar, preocupîndu-ne de problemele modernizării europene, noi niciodată nu uitam de partenerii noștri tradiționali. Anume nouă ne aparține ideea reformării Comunității Statelor Independente. Cu regret, această propunere, care a trezit și interesul Președintelui Rusiei, așa și a rămas nerealizată. Sperăm că nu pentru totdeauna.

Conducînd țara, noi am reușit să luptăm eficient împotriva corupției. Activitatea noastră în scopul stîrpirii corupției a fost apreciată de cei mai exigenți și părtinitori experți și organizații internaționale. În particular, în cadrul programului «Provocările Mileniului». În hotărîrile Congresului VII al partidului se conținea propunerea de a definitiva lupta împotriva corupției. Printre aceste hotărîri era și cea care presupunea alegerea unui șir întreg de funcționari, inclusiv șefi de poliție, judecători, printre care și judecători ai Curții Constituționale, dar, ceea ce este important, și a dreptului ca aceștia să fie revocați. Organizarea unui total control obștesc asupra acțiunilor întreprinse de putere la toate nivelurile urma să lipsească corupția de un mediu propice pentru activitatea ei.

Noi prin toate mijloacele posibile am încercat să apropiem timpul soluționării definitive a problemei transnistrene, chiar dacă, în această privință, nu toate ne-au reușit. Totuși, am reușit să ridicăm considerabil nivelul de încredere între locuitorii ambelor maluri ale Nistrului, să rezolvăm un șir de probleme vitale și, pentru întîia oară timp de mulți ani, să lansăm în Transnistria cîteva programe sociale. Noi am readus businessul transnistrean în spațiul juridic al Republicii Moldova. Anume în această perioadă, majoritatea populației din regiune a preferat să aleagă cetățenia moldovenească.

Noi am stabilizat nu numai situația social-economică din țară, dar și situația interetnică, am obținut în societate o pace civică statornică. Concepția politicii naționale adoptată de noi proclama diversitatea etnică și lingvistică drept principiu de bază, o valoare necondiționată a Moldovei și o resursă strategică a ei. Unitatea civică, formarea națiunii civice moldovenești a creat un excelent mediu social pentru unire în numele progresului, dezvoltării și făuririi.

Noi, comuniștii, avem, din nou, responsabilitatea imensă pentru soarta țării!

Pentru Partidul Comu¬niștilor din Republica Moldova, păstrarea și dezvoltarea statalității întotdeauna au constituit principalul scop în întreaga lui activitate pe parcursul a 25 de ani. Și acum, cînd, după 9 ani, trecînd din nou în opoziție, noi am ridicat poporul la apărarea simbolicii comuniste, am luptat nu numai pentru istoria partidului nostru, ci și pentru seceră și ciocan, nu numai pentru dreptul de a ne numi comuniști, ci și împotriva creării unor mecanisme juridice care să permită declararea Moldovei ca stat ajuns în stare de faliment. Și cînd am protestat împotriva semnării Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, am protestat, în primul rînd, împotriva trecerii de facto a țării în administrare din exterior. Toți acești ani noi luptăm împotriva regimului nu pur și simplu pentru că ne aflăm față de el într-o opoziție ireconciliabilă, ci pentru că acest regim, prin fiecare acțiune de trădare a sa, în mod absolut conștient vrea să obțină o o înfrîngere totală a statului moldovenesc, de aceea conduce țara spre un punct mort, împingînd-o în prăpastia neființei

Începînd cu aprilie, 2009, și pînă astăzi, poporul Moldovei a avut suficiente posibilități să vadă și să se convingă ce înseamnă alternativa guvernării comuniste. Alternativa guvernării comuniste nu este nici pe departe o putere mai democratică, mai responsabilă și mai progresistă.

Această alternativă înseamnă dezmăț în toate, haos administrativ și fărădelege, incompetență strigătoare la cer a guvernului; degradare economică și depresie socială, nimicirea sferelor educației și sănătății, corupție în toate structurile puterii și, în primul rînd, în cea politică.

Alternativă a guvernării comuniste înseamnă hoție de necrezut după proporțiile și nerușinarea sa: furtul faimosului miliard este doar partea văzută a aisbergului a acestei jefuiri impertinente a poporului, care durează de acum nouă ani de-a rîndul.

Alternativă a guvernării comuniste este uzurparea puterii și dictatura, o drastică cenzură ideologică, închiderea mass-media care nu e pe placul celor de la putere, nimicirea de facto a institutelor democratice, lichidarea principiului de separare a puterilor.

Astăzi, puterea legislativă, executivă și judiciară slujesc și se supun clicii guvernante, ci nu poporului și statului.

Alternativă a guvernării comuniste înseamnă dezbinarea societății după criteriile geopolitic, etnic, regional și lingvistic, dezbinare fiind provocată și ațîțată de putere.

La aceasta participă activ, sprijinind clica uzurpatoare și aflîndu-se la întreținerea ei, mincinoasa, așa-numita opoziție de stînga, în frunte cu președintele neconstituțional și cu partidul socialiștilor furat de el.

Alternativă a guvernării comuniste este discreditarea intenționată a statului și a institutelor lui, dezrădăcinarea patriotismului, suprimarea imunității statale a fiecărui cetățean, a întregii noastre societăți.

Iar asta înseamnă că anume nouă, comuniștilor, din nou ne revine colosala responsabilitate pentru destinul țării noastre. Și asta deoarece, conform celei mai elementare logici, alternativă a tuturor proceselor negative pe care le-am enumerat mai sus poate fi în exclusivitate doar guvernarea comunistă.
Tovarăși!


Dragi tovarăși!

Chiar dacă am reușit să parcurgem o cale glorioasă și lungă de 25 de ani, e prea devreme să ne dedăm amintirilor. Dezvoltarea, după cum se știe, se produce în spirală. Astăzi, după 25 de ani, totul se repetă din nou.

Deci, să ne strîngem rîndurile, ca să putem simți umărul de nădejde al tovarășului de luptă și — înainte, fără nici o teamă, fără nici o îndoială, deoarece n-avem de ce să ne temem și nu avem de ce să stăm la îndoială. Înainte, la lupta noastră, care nu va fi ultima, dar va fi una decisivă. Pentru Patrie, Pentru Moldova!

Istoria de 25 de ani a Partidului Comuniștilor a rămas în urma noastră.

Activitatea Partidului Comuniștilor continuă!

Trăiască Patria noastră — Republica Moldova!
Trăiască poporul moldovenesc multinațional!
Trăiască Partidul Comuniștilor din Republica Moldova!скачать dle 10.6фильмы бесплатно